Custom Menu

Latest From Our Blog

Quote of the week

L-am pierdut pe Vlad pentru cateva minute - secole.

— Quote of the week

L-am pierdut pe Vlad timp de cateva minute cand avea vreo 2 ani jumate. Eram la Grand Hotel du Boulevard, intr-o zi de sambata, si venisem foarte de dimineata sa pregatesc standul Moon pentru un targ. Vlad era extrem de entuziasmat de noul spatiu, asa ca isi activase modul “explorare” si misuna de colo – colo. Dupa nici 10 secunde de liniste il aud pe Radu intrebandu-ma: “Dar unde e Vlad?”. Il scapasem din ochi amandoi atat de putin timp, incat, in primul moment, tonul cu care imi adresase intrebarea mi s-a parut de-a dreptul deplasat. Unde sa fie?! Pe aici, pe langa noi, unde era si acum 10 secunde.

Eram in sala mare de bal a hotelului, iar in jurul nostru erau multi alti expozanti, care lucrau la standurile lor. Am zis ca sigur e in sala respectiva, ca nici nu avea timp sa se indeparteze prea mult. Dar fiind atat de mic de inaltime, locurile in care putea fi pitit erau nenumarate – realizam asta in timp ce traversam sala de la un capat la altul: atatea mese, atatea etajere, standere… putea fi chiar langa noi si sa nu il zarim din prima. Cand am ajuns in capatul salii, am inceput sa ne ingrijoram. Am strigat tare tuturor celor prezenti sa se uite dupa Vlad, sa ne spuna daca il vad sau daca l-au vazut iesind. Aparent eram calmi. Pe dinauntru, nu mai eram. Oamenii ne priveau mirati, caci doar il remarcasera langa noi in urma cu cateva secunde. Imi spuneau sa fiu linistita, ca nu are unde sa fie altundeva, decat in incaperea respectiva.

Am iesit din sala mare si am vazut din holul hotelului usa de la intrare, care dadea in bulevardul Schitu Magureanu. Mi s-a pus un nod in gat. Am fugit la intrare si l-am intrebat pe paznic daca a vazut un copil iesind. “Ce copil?” ma intreba bajbaind. Copilul meu, care se plimba pe aici cu mine in urma cu cateva minute. Parea ca nici nu ii observase prezenta lui Vlad in ziua respectiva, asa ca fara sa mai astept vreun raspuns de la el, am iesit pe usa hotelului si m-am uitat speriata stanga – dreapta, pe trotuarul aproape pustiu. Aia era cea mai mare temere. “Da Doamne sa nu fi iesit in strada”, imi repetam in gand, pe post de rugaciune.

M-am intors in holul hotelului si m-am intersectat cu Radu. Comunicam din priviri si, pe masura ce secundele treceau si se tranformau in minute, privirile transmiteau mesaje tot mai ingrijoratoare. Nicio clipa nu m-am gandit ca nu o sa il mai gasesc – nu trecuse un timp atat de lung. Nicio clipa nu m-am gandit ca l-a luat cineva, cu rea intentie. Dar gandul ca e in pericol, ca a iesit in strada sau ca e pe undeva blocat, nu imi dadea pace.

Din hol porneau niste scari imperiale. Am apucat sa urc in fuga pana la etajul 1 si sa arunc cate o privire in incaperile goale. Mi se parea inutil, dar am zis sa o fac si pe asta. Nu credeam ca avea cum sa urce, cineva l-ar fi observat. Cand m-am intors in hol, Radu mi-a zis ca verificase si el etajul 1 inainte, si ca sigur nu e acolo. Vorbeam putin unul cu altul, strictul necesar, cat sa nu pierdem timp. Am iesit din nou in strada. Masinile care treceau linistite pe bulevard imi lasau dare reci pe sira spinarii.

La un moment dat am auzit o voce de copil care fredona ceva, de undeva din departare. Vlad intotdeauna cand e relaxat si fericit canta. Ne-am dat seama ca sunetul venea dinspre scari, asa ca am inceput sa urcam amandoi in fuga, sarind trepte, tipand “Vlad, Vlad” continuu. Am urcat pana la etajul 1, apoi pana la 2, la 3 si am ajuns la etajul 4. Ultimul. Statea cu fundul pe scari si canta. S-a uitat la mine si mi-a zis: “Ce te-ai speriat asa? Stateam putin singur.” 

Am inceput anul citind “Copilul furat” de Ian McEwan. De curand am fost la cinema si am vazut “Pororoca”. Tema ma urmareste, iar minutele acelea – secole – imi tot revin in minte. Va rog mult sa mergeti sa vedeti filmul asta si sa urmariti o varianta in care pot evolua lucrurile intr-o familie, dupa disparitia unui copil. Doar o varianta. Posibila. Daca e un film vesel? Nu. Nu urmaresc in mod special comedii, asa cum nu citesc doar carti care sa ma amuze. Iar asta e un film care doare, nene. Nici nu trebuie sa fii parinte. Doare cum ma dureau dintotdeauna privirile copiilor disparuti de pe afisele din aeroporturi. Stau mereu si ma uit in ochii lor, citesc data disparitiei, ma gandesc la parintii lor si simt ca mi se face rau, fizic, greata. Pentru ca in viata nu se intampla ca in Home Alone.

Replici precum “tot raul spre bine”, “ceva bun tot o iesi din asta”… devin ridicole, pentru ca disparitia unui copil nu poate aduce nimic bun in viata unei familii. E genul ala de eveniment din care nimic bun nu va iesi vreodata. Nu exista decat disperare, un car de vinovatie, o ura pe un sistem care nu te ajuta, un dor infinit si o speranta chinuitoare, singura care nu iti da niciun drept sa iti iei la revedere de la lumea asta. Speranta asta te tine viu, proabil. E ca un ciocanel care verifica reflexele din genunchi – mai apare din cand in cand pe parcursul vietii tale de parinte cu copil disparut, cat sa se asigure ca inca mai esti viu.

Citeam pe pagina de Facebook a lui “Pororoca” un comentariu care zicea ca e “un film educativ”, care ii invata pe parinti sa fie mai atenti. Nu impartasesc aceasta opinie. Chiar cred ca, din pacate, i se poate intampla oricui. Sunt suficiente 10 secunde de neatentie, poate chiar mai putin. Un mesaj pe telefon. Un drum pana la cosul de gunoi de langa. O inghetata cumparata de la chiosc. Numarati pana la 10 si vedeti ce putin poate insemna in economia unei zile obisnuite si ce mult in disparitia unui copil. Mergeti sa vedeti filmul si sa descoperiti cat de natural se pot intampla toate, cat de aproape de fiecare dintre noi e de fapt o astfel de situatie.

Felicitari echipei filmului. Felicitari lui Bogdan Dumitrache pentru felul in care s-a aruncat in povestea acestui film, pentru ca nu s-a menajat, pentru ca nu (s-)a pacalit nicio secunda.

La vreun an de la pierderea lui Vlad, ne-am intors toti 3 in acelasi loc. De cum a intrat mi-a zis ca “am mai fost aici”. I-am spus ca da, cand avea 2 ani jumate si ca atunci s-a pierdut de noi. “Nu, mama, voi v-ati pierdut de mine” mi-a raspuns zambind. Ce bine ca pentru el asa au fost inmagazinate in memorie acele cateva minute.

Ma duc sa il pup si sa il imbratisez.

5 zile
Moon by Dana Rogoz 5 ani

Comments

12Comments
  • Andreea/ 05.02.2018Reply

    Wow, mi s-a facut greata cititnd, nu stiu cum poti sa treci peste secundelele alea si sa cauti cu disperare…cred ca e de-a dreptul ingrozitor!

    http://www.miu-miu.ro

  • Rocsana/ 05.02.2018Reply

    Ce ciudat sună acest cuvânt ,,greață ” in contextul dat. Cred ca groaznic e un cuvant mai potrivit pentru a descrie o astfel de întâmplare …..șocant…..clipe care ne fac sa ne dam seama ca viața noastră se rezumă la copiii noștri și la binele lor!

    • Dana/ 05.02.2018Reply

      Eu cand ma uit la pozele alea chiar simt ca ma ia cu rau de la stomac. E o senzatie fizica, concreta, nu e la figurat.

  • Alina/ 05.02.2018Reply

    Cand eram mica nu mi-am pus niciodata problema ca m-as putea pierde sau as putea fi rapita. Nu mi-a fost cat de putin teama de asta. Chiar daca colindam foarte mult cu prietenii (mai ales vara la tara, dar nu numai) mi se parea ca stiu foarte bine locurile, nu imi era teama de oameni, ma simteam stapana pe situatie. Dar mai am si acum intiparita o situatie din clasa a 3a cand un copil s-a pierdut intr-o excursie la Tismana. Afara cam asfintise soarele si imi amintesc ca noi ne-am jucat cam o ora printr-o padure de pe un deal de acolo. Eram deja in autobuz cand ne-au spus ca trebuie sa mai asteptam sa mai caute un copil. Era de la o alta scoala. Cred ca atunci cand autobuzul nostru a plecat nu aflasem daca l-au gasit. A fost primul impact pe care l-am avut cu o situatie de genul asta. La vremea aia mi se parea ceva ireal Acum insa ma sperie multimile de oameni care sunt oriunde te-ai duce: pe strada, la mall, intr-un local, la un eveniment, la o petrecere. Cand eram noi mici cred ca nu era asa usor ca acum sa pierzi un copil din ochi.

  • Sorina/ 05.02.2018Reply

    Doamne fereste, numai MAMA sa nu fii, PARINTE in general!!! Innebunesti pe loc! Ratiunea iti este umbrita de cele mai negre simtaminte! Esti disperat si nimic nu te poate calma sau readuce la o stare normala decat gasirea puiului.

    Sa fereasca Doamne Doamne pe toata lumea de asa o nenorocire!!!

    Vorba mamei mele, mititica: “Ochii si copilul!”

    Bizzz

  • Daniela/ 05.02.2018Reply

    Am trecut si eu prin aceasta experienta, a fost groaznic….si acum cand ma gandesc parca ma doare sufletul. Ei sunt mici si nu realizeaza ce fac…..este ca o joaca.

  • stan mioara/ 05.02.2018Reply

    nu aveam mai mult de 7 ani cand m-am pierdut in padure, in muntii apuseni…norocul meu a fost ca am ajuns la o casa si acolo oamenii m-au intrebat de-a cui sunt….si acum, la 37 de ani, am noaptea cosmaruri repetate, acelasi vis, in care ma ratacesc, aceleasi replici, eu de-a cui sunt…e groaznic, groaznic, groaznic sentimentul…

  • Oana/ 05.02.2018Reply

    Offf…când “l-am pierdut”pe David, am simțit că mi se năruie pământul de sub picioare… Avea 4 ani deja și afară plouă, ieșisem cu căruciorul de cumpărături dintr-un supermarket și in sinea mea, mi-am zis pun cumpărăturile și il las si pe el un mașina, încui și duc singură căruciorul. L-am asezat in scaunul lui special,am încuiat mașina, am dus carutul si cand ma întorc la mașină constant ca el nu mai era in scaun. L-am strigat,nimic, mă simțeam că si cum ma lovise cineva. Buimacă intru in magazin, mă gândeam că poate a venit după mine si nu L-am vazut, nimic. Ies din parcare, mă uit stânga dreapta, nimic. Retin ca o doamnă ma întrebase ce am patit, O auzeam ca prins vis, strigam doar David. La câțiva metri de supermarket este o secție de poliție, imi zic in sinea mea iau mașina și merg la poliție să le spun ce se întâmplase. Urc, și el minunea mea, era in scaun. Instant siroaie de lacrimi imi cădeau pe obraji, nu realizam ce se întâmplase. Mi-a zis doar atât ” Mami am vrut sa ne jucăm,m-am ascuns în portbagaj”. In tot acest timp el era in portbagaj. Au trecut 4 ani de la.acea întâmplare dar cand imi amintesc trăiesc aceleași sentimente.

  • Anamaria/ 06.02.2018Reply

    Cand aveam vreo 3-4 ani, eram cu parintii mei la mare. Si chiar daca nu-mi mai amintesc toate detaliile, stiu ca aveam niste papuci de cauciuc de culoare albastru. Ma jucam eu ce ma jucam si la un moment dat, valurile mi-au luat un papuc.
    Habar nu am cat am zabovit eu, cautandu-l, dar si acum am expresia disperata a parintilor care ma cautau/ strigau in nestire.

    In decembrie am experimentat si cealalata parte a monezii. Nepotii erau la noi in vizita si am hotarat sa mergem intr-un mall. La un moment dat noi ne uitam de incaltaminte si am stabilit sa ne intalnim intr-un magazin de haine. Numai ca in magazinul de haine era doar nepotul cu prietena lui, dar nepoata-mea nu. Telefonul ei era inchis, noi o cautam disperata, pe strada, prin magazine, peste tot. Fix in momentul ala imi trimite sora-mea un mesaj pe whatsapp si eu ma gandeam – cum sa ii explic eu ca i-am pierdut fata(17 ani).?Fiecare secunda mi se parea o vesnicie, imi curgeau lacrimile siroaie si incercam sa ma linistesc desi involuntar, doar la rau ma gandeam. La un moment dat apare ca o floare, cu vreo 3-4 sacose in mana si abia cand mi-a vazut fata desfigurata a realizat cat de groasa este. Ce sa mai certi? Eram bucuroasa ca e bine, ca e acolo! Dupa experienta asta, tot concediul, imi intorceam capul o data la doua minute sa-mi numar oile 🙂

  • bujenita/ 06.02.2018Reply

    si noi am pierdut.o pe fetita cand avea doi ani in Auchan. Osecunda, si chiar nu exagerey, o singura secunda nu am fost atenta eu si sotul si cei doi copii au disparut de langa cosul de cumparaturi. fetita avea doi ani (nu vroia sa.mi yica numele sau unde locuieste, yicea ca ma acheama mama) si baietelul 4 ani. in urmatoarea secunda ne.am dat seama ca copiii lipsesc, tot asa , prin intrebarea sotului, care, da, si mie mi s.a parut stupida, doar acum o secunda erau langa noi…am inceput sa alergam haotic, fara a gandi prin supermarket, nu cred ca a trecut mai mult de un minut ( imi venea sa lesin cand alergam, imi era greata, da greata, frica, spaima nici nu stiu sa descriu ce am simtit) si de la biroul informatii am auzit..: Doamna Bujenita Emilia Claudia este chemata la biroul informatii>>> nu am realizat ca ar putea fi ei,disperata i.am zis sotului du.te tu eu caut aici…ma intorceam in cerc in continuu nestiind pe unde s.o apuc, nu cred ca a mai durat mai mult de un minut, ca sotul meu a aparut cu copiii in brate, asa m.am detensionat ca am simtit ca cad jos cand i.am vazut.L.am intrebat pe baiat ce s.a intamplat si mi.a spus ca surioara lui a fugit si el a apucat.o de mana sa nu se piarda, ca apoi a intrebat o tanti unde e mama emilia si asa doamna l.a dus la biroul informatii….nu vreau sa ma gandesc ce s.ar fi intamplat dc nu era baietelul sa o protejeze…si acum la 3 ani jumate tot asa o zbugheste, dar suntem mega antrenati acum, si slava Domnului nu am mai pierdut.o…

  • Mihaela/ 06.02.2018Reply

    Si eu am avut parte de un astfel de moment. Eram in parc si mereu ma întâlneam cu o alta mamica care avea o fetita de aceeasi varsta cu fetita mea. Stateam de vb cu ea dar ochii mereu atintiti catre fetita mea doar ca pentru cateva secunde am realizat ca nu-mi mai vad copilul si deja ma luase panica si strigam dupa ea. Nu plecase dar am avut un moment de “ratacire”si dupa cele 2-3 secunde care am crezut ca au fost minute bune am realizat ca este totusi in fata mea.

  • Roxy/ 12.02.2018Reply

    Si pe mime m-au pierdut ai mei la 3 ani.Eram cu ei intr-o piata de vechituri si eu i-am spus mamei ca merg la masina la tata si ea cum se uita printre mese a spus “bine”.Eu am iesit din piata,am traversat o strada si am mers pe o alta paralela pana la masina.Tata a intrebat-o unde sunt,la fel ca Radu,iar mama a spus aici.😂😂A intrebat pe toti daca m-au vazut,dar cine sa observe un copil asa micut.Toti erau disperati si eu am venit relaxata ca tata nu e la masina. Cand m-a vazut m-a luat in brate si a plans 😁.Ea mi-a povestit…

Leave a Comment