9 ani de atunci
Era sâmbătă si ma trezisem foarte devreme cu gândul ca “Azi moare tata”.
Pe de o parte știam ca tata e intr-o stare grava in spital. Pe de alta parte, il visasem pe Profu’ în seara aia, adica pe Ioan Luchian Mihalea – o alta figura paterna a copilăriei mele, un alt “tata” pe care îl pierdusem când aveam 8 ani. Eu si unul dintre fratii mei făcusem parte din grupul Minisong, condus de el, asa ca in vis ii spuneam sa fie “bland” cu fratele meu, “pentru ca azi moare tata”. Si atunci m-am trezit. M-am dus la Fundeni în dimineața aia cu gandul ca “Azi moare tata”. Am stat pe hol, asteptand, la fel ca in celelalte zile, impreuna cu fratii mei si nu le-am povestit visul meu. Pentru ca eu nu cred în vise, nu cred în premoniții. Nici tata nu credea. Prostii. Era doar felul prin care inconștientul ma pregătea pentru ce urmeaza.
Si chiar a murit în sambata aia, acum fix 9 ani. Si am realizat cum nimic nu te poate pregati pentru trecerea dintre “este” si “a fost”. Trecerea aia care tin minte cat de absurd s-a instalat intre mine si fratii mei, pe un hol de spital, in fata sectiei de ATI.
9 ani suna foarte mult. Si deși s-au petrecut multe in acesti 9 ani, ii simt ca si cand ar fi… vreo 3. Chiar azi, la 9 ani de când tata a murit, il duc pe Vlad la scoala sa dea evaluarea nationala, ii comand Liei tortul pentru aniversarea celor 3 ani, merg sa prezint o gala, filmez, ma agit, imi gasesc rostul in viata asta, care merge mai departe…