Custom Menu

Latest From Our Blog

Prima padure inteligenta din Romania

Prima padure inteligenta din Romania

România este printre puținele țări din Europa care se mai poate mândri cu pădurile sale virgine. Din păcate, acestea sunt în pericol de a dispărea. Zilnic, zeci de defrisari ilegale au loc pe intreg teritoriul Romaniei, iar in fiecare an, padurile Romaniei sunt stirbite de zeci de milioane de metri cubi de lemn. E revoltator, e absurd, e profund trist. In acest context, Vodafone lanseaza in premiera nationala o solutie digitala care ajuta la protejarea padurilor, punand la treaba “Gardienii Digitali”. Mi se pare genial si felicit din suflet echipa Vodafone Romania pentru acest demers, cu siguranta unul extrem de dificil de pus in aplicare. Eu sunt un om care a luptat pentru salvarea chiar si a unui singur copac, asa ca atunci cand aud de solutii luate pentru a proteja padurile din tara noastra de defrisarile ilegale, ma inclin.  Dar hai sa va explic concret ce au facut si ce sunt de fapt acesti “Gardieni”.

In primul rand, trebuie mentionat faptul ca soluția de pădure inteligentă implementată de Vodafone are la bază sistemul dezvoltat de start-up-ul non profit Rainforest Connection. Sistemul comunică cu rețeaua Vodafone, printr-o serie de dispozitive numite „gardieni digitali”, prevăzute cu senzori acustici care captează o gamă variată de sunete din mediul înconjurător. Datele astfel captate sunt trimise, prin internet, către o platformă aflată în cloud, dotată cu Inteligență Artificială. Aplicația analizează în timp real informația primită și, dacă sunt detectate zgomote precum cele de drujbă, de autovehicule etc, care ar putea indica eventuale activități suspecte, trimite tot în timp real alerte către o aplicație instalată pe telefoanele pădurarilor și/sau către un centru de monitorizare zonal sau național. Soluția le permite administratorilor pădurilor să asculte în timp real ce se întâmplă și să intervină prompt în caz de pericol. Nu e genial? Pentru ca nu vom avea niciodată suficienți pădurari să ne protejăm complet pădurile, însă putem avea suficienți gardieni digitali care să detecteze și să anunțe imediat ce apare un pericol real de defrișare ilegală.

Dispozitivele sunt instalate în partea de sus a arborilor, într-un mod neinvaziv, sunt dotate cu panouri solare proprii care le asigură alimentarea cu energie și sunt protejate de intemperii. Un singur dispozitiv are o rază de acoperire de 1Km și poate preveni defrișarea a peste 3 Km2 de pădure.

Astfel, prin proiectul Vodafone Romania, prima padure inteligenta, conectată la rețeaua Supernet, este situată în județul Covasna! Ea a fost dotată cu sistemul de monitorizare și semnalizare în timp real a sunetelor specifice exploatărilor forestiere despre care va scriam mai sus, pentru combaterea defrișărilor ilegale.

Desigur, soluția pe care o propune Vodafone Romania vine in completarea măsurilor luate de autorități, pentru că intervine în etapa inițială, de detecție și alarmare din interiorul pădurii, înainte ca defrișarea să aibă loc.

E minunat cum tehnologia vine in sprijinul planetei si cum aceasta initiativa raspunde unei nevoi urgente de a preveni exploatările forestiere ilegale și de a putea interveni în timp util pentru a proteja ultimele areale seculare.

Pe de alta parte, sa avem grija de viitorul planetei este o responsabilitate care revine atat autorităților, organizațiilor de mediu, companiilor – iata acum un exemplu prin initiativa Vodafone, cat si noua, cetatenilor. Cred ca fiecare dintre noi trebuie sa avem un comportament responsabil.
Nu stiu daca exista comoara mai mare a Romaniei decat cea a padurilor virgine. Sa o pretuim asa cum merita.

Padurea are vocea ei – a arborilor in bataia vantului, a pasarilor, a crengilor uscate care trosnesc sub pasii drumetilor… Va invit si pe voi sa scrieti aici, la comentarii, o poveste referitoare la paduri. Poate fi o poveste legata de padurea copilariei voastre sau, dimpotriva, o poveste legata de cea mai recenta plimbare prin padure. Iar o selectie dintre aceste povesti va intra in audiobook-ul „Vocea Padurii”, realizat de Vodafone. Pentru ca povestea sa poata fi selectata pentru acest audiobook, va rog sa tineti cont de urmatoarele recomandari de redactare: sa nu fie sub forma de dialog, sa aiba o lungime de maxim 10 minute in format audio si sa surprinda prin originalitate.

Haideti sa ii scriem impreuna o poveste cu final fericit padurii din Romania.

Acest articol a fost realizat cu sprijinul Vodafone. Multumesc ca sustineti brandurile care sustin acest blog.

8Comments
  • Beatrice/ 04.05.2021Reply

    Povestea copilăriei mele cuprinde o amintire dragă, poate e povestea multora dintre noi și a bunicilor noștri. Când eram copil, mergeam cu bunicii mei în natură. În orice anotimp, îi însoțeam.

    Îmi amintesc în mod deosebit cum îl priveam pe bunicul meu. Privea pădurea ca pe un loc sacru, vedeam mereu un fel de recunoștință pe care el o avea pentru natură, de parcă ar fi știut că natura ne dă și natura ne ia, așa că ce puteam face era să o privim ca pe un loc în care am fost invitați. Când mergi în vizită, nu arunci gunoaie în casa omului și nici nu dărâmi stâlpii de susținere ai casei. Ci o respecți.

    Prima poveste pe care bunicul și-o amintește adesea când mă vede, este aceea a unui sfârșit de toamnă, când m-au luat cu ei la grădină. În pădure, pentru că era rece, bunicul mi-a dat haina lui, care să mă protejeze. Pentru mine, amintirea este mai mult decât un gest simplu de grijă pentru un copil. De aceea, de fiecare dată când merg în pădure, îmi amintesc că sunt în siguranță. E sentimentul pur că cineva are grijă de tine.

    Iar pentru bunicul amintirea asta spune povestea unui copil care a fost îngrijit și care, deși a întâmpinat greutăți, a fost în siguranță.

    Poate pădurea e copilul nostru, dacă îl îngrijim , va fi în siguranță. Poate pădurea e ca bunicii noștri, grija lor pentru noi, copiii, este neprețuită, tânjim o viață întreagă să simțim asta. Poate pădurea e o casă, casa noastră. Să avem grijă de ea!

    • Dana/ 05.05.2021Reply

      Multumesc frumos pentru povestea impartasita cu noi.

  • Malina/ 07.05.2021Reply

    Frumoasele noastre paduri iau calea strainatatii. Fac altii mobila din falnicii nostri copaci si noi ne uitam, de cele mai multe ori inerti, indiferenti, pasivi. Oare atat de rau am ajuns noi romanii incat ne vindem avutia mostenita de sute si sute de ani de la stramosi pe un pumn de bani? S-ar intoarce Decebal in mormant daca ar vedea ce facem noi astazi.

    Codrul nu mai e frate cu romanul! Acum codrul care demult ne apara, e doar un mijloc de castig pentru unii care-l vand pe o sticla de alcool. Ne vindem nu doar codrul ci si animalele din el pentru placerea si binele altora.

    Atat de trista poveste au padurile noastre dragi si totul se face sub ochii nostri.

    Felicitari Dana pentru initiativa. Sper ca doamnele si domnisoarele si de ce nu si domnii care te urmaresc vor fi sensibilizati si vor schimba ceva cumva. De noi toti depinde viitorul. De noi depinde cum ne crestem copiii, de noi depinde dragostea generatiilor viitoare pentru paduri si nu numai.

  • Andreea/ 14.05.2021Reply

    Pădurile au fost întotdeauna o inspirație pentru artă, tocmai pentru că reprezintă viața! Îmi amintesc prima pădure văzută in copilărie. Imaginați-vă o pereche de ochi verzi absorbiți de măreția unei păduri tinere, pictată cu un verde imperial. Probabil că cel mai important aspect al copilăriei noastre este puterea amintirilor. Îmi amintesc ca fiind ieri, momentul în care am pășit stângace pe micile crengi uscate de pe poteca ce părea infinită, dar înaintăm simțindu-mă cu fiecare pas mai apropiată de inima pădurii. Momentul în care privești înălțimea copacilor  unde verdele se transformă în albastrul cerului, inspiri răsuflarea vântului care adie ușor, parcă speriat să nu producă destrămarea altor frunze, acest moment te face să iubești viața.

  • Ana Popescu/ 14.05.2021Reply

    CAPITOLUL 1 : ORAȘUL UITAT DE LUME
    Într-o lume nevăzută,neauzită,necălcată și necunoscută de vreun muritor de rând, exista un oraș , botezat Moonlight de către locuitorii săi,lunarii. Aceștia din urmă , după cum am precizat , nu erau oameni, sau mai degrabă nu arătau ca unii. De obicei și în cele mai multe cazuri ,ei aveau urechile lungi ( ca niște elfi), părul blond și ochii ori verzi,ori albaștri,ori ambele(adică aveau heterocromie).Și nu , nu dețineau puteri supranaturale ( cel puțin nu toți , dar asta o vom afla împreună puțin mai târziu). Trăiau fiecare în căsuțe pitice , construite de cel mai priceput meșter din toate timpurile , natura.Da,da,da, exact cum vă imaginați acum : căsuțe din mușchi.
    Un cuvânt al naratoarei:
    Mă bucur ca ți-ai pictat în minte o imagine a Moonlight-ului.Însă e ceva ce trebuie să modifici acolo.Îmi pot da seama de la kilometri distanță că în peisajul tău e zi.Ei bine, te-ai dus puțin mai departe,fiindcă nu ai dat pic de atenție numelui orașului . Poate că te-ai prins , dar niciodată nu pot fi sigură de nimic.(Oh,ce frumos sună asta: ,, Nu pot fi niciodată sigur de nimic”. Ține-o minte , poate o vei fi folosi cândva.)
    Revenind…
    În Moonlight nu exista zi. Acolo era noapte mereu , deoarece Lunarii venereau Luna. Pentru ei , satelitul era un fel de Dumnezeu, care le dădea putere și îi ajuta la nevoie.Ca orice comunitate , acest oraș avea un lider: Bătrânul Qua.Sub sprâncenele stufoase,ochii întunecați îi străluceau,făcându-l să semene cu un înțelept desprins din cele mai vechi legende. El avea barba albă și lungă,foarte lungă,încât dacă ningea în Moonlight , nu puteai diferenția zăpada de firele încâlcite ale bătrânului (ca să ne mai amuzăm puțin, vă povestesc cum odată, când ninsoarea devenise o plapumă uriașă și groasă,micii stelunari se băteau cu bulgări și , din greșeală și sinceră nevinovăție , l-au tras de barbă și doborât în cele din urmă pe Qua).Se zice că Bătrânul s-a născut odată cu acel loc și de atunci trăia și conviețuia respectat de toți lunarii și stelunarii.Acesta nu avea o casă proprie, ci întreg Moonlight-ul îi aparținea.Dormea în cel mai înalt și gros copac,pe creanga cea din vârf.
    Desigur că lunarii sărbătoreau Luna.De fiecare dată când aceasta era plină, la ora 00:00 ( nu vă gândiți că au ales această oră din cauză că voiau sa fie plină noapte , deoarece acolo tot timpul era întuneric , iar Luna îi veghea încontinuu pe lunari) au loc întâlniri și petreceri.Haideți să vă desciu mai detaliat această sărbătoare.

    CAPITOLUL 2 : LUNA LUI QUA
    Sărbătoarea era cunoscută sub numele de „Luna lui Qua”.
    De obicei, lunarii făceau un foc mare și se așezau în jurul său pentru a spune povești.Poveștile erau spuse mai întâi de către Qua , iar apoi și locatarii aveau dreptul la istorisiri.
    O altă activitate preferată de lunari era cântatul. Ei îi cântau și îi descântau Lunii . Unul dintre lucrurile pe care nu le știai este că oameni ca tine și ca mine deoache Luna.Recunoaște că și tu ai privit măcar o dată Luna și te-ai minunat de frumusețea ei.Cântecele lunarilor ajutau Luna să-și revină , dar nu te gândi că muzica lor semăna cu a noastră.Ei scoteau sunete magice ,în prelungire,ca și cum i-ar fi durut ceva.Sunetele făceau parte din categoria vocalelor , iar atunci când le cântau , se adunau toți , își puneau câte un braț pe câte un umăr al aproapelui său și începeau a se legăna ușor,în stânga și în dreapta.Dacă ai lua parte doar ca spectator la acest număr de magie,cu siguranță vei simți o stare de aprehensiune și te vei speria de moarte la vederea mișcărilor bruște și aparent sadice ale lunarilor.Dar ei nu erau nici pe de parte niște ființe rele și te rog respectuos din adâncul sufletului meu să nu te îndoiești niciodată de asta,fie orice s-ar intampla mai departe.
    La sfârșit se duceau fiecare în casele lor , respectiv copacul său, și adormeau visând scene în care personajul principal,secundar,episodic,regizorul,artistul,scenaristul,dansatorul,scriitorul sau actorul era Luna.

    CAPITOLUL 3 : MOONLIGHT
    Moonlight-ul nu îl vei descoperi niciodată. Nu îl vei cunoaște niciodată.Nu îl vei visa niciodată.Ți-l poți imagina doar acum și cât timp vei citi această carte,dar după îl vei uita ori vei crede că nu există.
    Și îți voi spune de ce…
    Niciodată niciun om nu a pășit pe teritoriul Moonlight-ului.Mulți erudiți și l-au imaginat de-a lungul timpului,au crezut în el, dar nu au putut păși pe iarba sa verde și întotdeauna proaspătă,nu i-au putut privi cu ochi deschiși perfecțiunea divină,nu i-au putut simți mirosul de verdeață,nu i-au putut admira florile ca niște lumânări și nu au putut asculta cântecele sale pline de lumina ciripiturilor de păsări.Nu l-au putut simți…Și toate acestea din cauză că nu meritau un alt dar suprem de la Maica Natură.Le lipsea ceva… Ceva încă nedeslușit, dar le lipsea acel ceva din plin.Se fereau de el ca de moarte și desi îi știau numele , nu îl cunoșteau.
    Cei dintâi lunari care au existat au conchis un document în care scria că nu vor lăsa muritorii să pășească în Moonlight până când nu vor fi demni de el.Și ca să fie siguri că oamenii vor fi neputincioși până la capăt , în caz că vreunul va descoperi orașul uitat , primul pas facut pe primul fir de iarbă lunară,prima atingere a unei frunze, prima inspirație a aerului din Moonlight sau chiar prima privire în direcția acelui loc îl va transforma pe muritor într-un copac .
    Cam așa arăta Moonlight-ul…o pădure plină de nuanțe diferite de verde. Nu vă gândiți că acolo era un singur copac,cel al lui Qua.Copaci erau un infinit plus încă unul,dar nu erau proveniți niciunul din sânge de om(sau cel puțin asta știm noi până acum).
    CAPITOLUL 4 : GRETA
    În sfârșit … A venit timpul… A venit timpul să vi-o prezint pe Greta și pe fratele ei,Phillip.
    Greta era o fată,mai degrabă o stelunară,care locuia (după cum probabil că v-ați dat deja seama) în Moonlight,alături de Phillip și de bunica lor,Helga.Nu știa unde erau părinții ei,ce s-a întâmplat cu ei.Nu știa practic nimic despre ei,nici măcar numele lor .Mai demult, Greta și-a întrebat bunica în legătură cu acest subiect,iar discuția a descurs astfel: -Auzi,bunico? -Da,normal ca aud!O-i fi eu bătrână,știu,dar încă aud bine,pot să te asigur. (Greta râdea încetișor ,și continua revenind la tonul ei serios.) -Știi?Mereu m-am gândit la …la părinții noștri,adică ai mei și ai lui Phillip.Toți colegii mei de la școală au câte unii.Îi văd în fiecare după-amiază stând în curte, așteptându-și fii sau fiicele.Mă gândeam că fiecare stelunar are o mamă,un tată… – Ei bine,te înșeli,drăguță!Uite că în tot Moonlight-ul,mai sunt și stelunari fără o mama sau un tată.Chiar doi!Tu și nimeni altul decăt necoptul acela de frac-tu!spunea bunica.
    Dar Greta nu era atât de proastă,ba chiar foarte inteligentă și mai ales conștientă de faptul că fiecare ,absolut fiecare,avea o mama și un tată.Însă,după acea discuție cu bunica,Greta se gândi că nu ar mai fi cazul să aducă vorba despre ei. „Părinții ei” reprezentau un subiect încheiat, ceva din trecut,ceva ce trebuia lăsat în urmă.
    Da,după cum am precizat,Greta era grozav de deșteaptă.Mergea alături de fratele ei la școala din Moonlight.Era întotdeauna prima care își ridica mâna la orice întrebare pe care profesorul o punea.Avea toate răspunsurile la ea,nu o puteai deruta.Te făcea din două cuvinte.Folosea un ton serios,adecvat unui stelunar de acest gen.Și , pe lângă aceste calități,era tulburător de frumoasă,dar diferită de ceilalți.Irișii îi erau de un cenușiu tomnatic,iar pupila neagră ajuta la conturarea a două Luni mai mici în ochi.Părul alb,bogat,revărsat pe umeri,o făcea pe Greta să semene ea însăși cu o Lună.Ai zice că e ireală printre toți acei lunari și stelunari,dar știu că în același timp ai rămâne uimit și te-ai speria.Iar fratele ei nu-i semăna deloc ,nici în privința aspectului,nici în cea a caracterului.El avea o fire mai sensibilă.Era puțin perplex,stângaci în tot.Aș spune că obtuz,dar mintea îl ducea.Băiatul era deștept , dar luat cu încetinitorul,îi trebuia timp în tot și în toate.Și dacă fata era Luna,atunci el întruchipa Soarele.Avea părul de un auriu ruginit,ochii ca de jad,iar pielea îi era îmbodobită cu pistrui maronii. Cât despre bunică,cred că v-ați dat seama de firea ei hâtră.Îi plăcea să fie ironică și glumeață,iar lunarii o considerau simpatică tocmai din cauza felului ei de a fi.
    CAPITOLUL 5 : O ZI DIN VIAȚA GRETEI
    Zilele din viața Gretei erau monotone.De fiecare dată,stelunara se trezea,mânca plantele dezgustătoare ale bunicii ei, se ducea la școală însoțită de Phillip,se întorcea,mânca din nou,își făcea temele , se culca și apoi o lua de la capăt.Când era mai liberă se juca cu stelunarii din Moonlight.Jocurile lor constau în alergat , ascuns,râs,vorbit…Preferatul tuturor era „ Cântec din copac” și presupunea pititul după copaci(Atenție!!! Doar copaci,nu și altele).Doar unul rămânea așezat în mijlocul tuturor acelor arbori și aștepta până ce ceilalți erau gata.Apoi se scula de pe iarbă și începea să cânte următorele versuri:

    „Te-ai ascuns să nu te văd, La copac ai apelat L-ai strigat,l-ai venerat Și acum te-a ajutat.
    Dar pe mine Luna mă iubește, Și îți luminează trupul
    Uite umbra ta cum crește, Și acoperă pământul.”
    Atunci când cântecul se termina însemna că stelunarul a găsit unul dintre jucători.Cei doi trebuiau să cânte din nou și în același timp cântecul , și tot așa până ce toți participanții se reuneau. Greta era,de obicei,învingătoarea jocului,pentru că reușea să se ascundă după cel mai gros și înalt copac aproape de fiecare dată.Dar zilele de joacă erau limitate din cauza lecțiilor și ale temelor.

    CAPITOLUL 6 : BUNICA
    Aceasta nu va fi,însă,una din zilele obișnuite ale Gretei. Era una dintre Lunile lui Qua.Era,deci,sărbătoare.
    „Sfânta Lună păzea cerul plin de stele, Ascunzând mii de mistere…”
    Era așa de mare și de plină…Strălucea încât te făcea să crezi că e atât de aproape de tine.Am putea să o descriem ca fiind o venerabilă pată alba de magie care a murdărit cerul cu puritate.Ceața o învăluia ca pe o fantomă a raiului ceresc. Norii luminoși treceau din când în când prin fața ei,dar se îndepărtau cu rușine ,recunoscând greșeala făcută. Stelele,picățele de cerneală argintie scuturate din stilou,înconjurau nimbul lunii,mândre toate ca niște luceferi.
    În Moonlight,lunarii se grăbeau. Qua nu-și părăsise încă locuința. Tot ce făcea era să stea și să citească,tulburat oarecum,ca și când știa ca ceva rău era pe cale să se întâmple.
    Iar Helga, bătrâna Helga, căzuse la pat. Îi era extrem de rău. Greta încerca să o ajute, dar bunica nu coopera. I-a spus doar că vrea să-i cânte un mic cântecel. – O , bunico, nu e timp de cântecele acum. Te rog, spunea fata, te rog ia bolul ăsta cu plante medicinale si bea siropul. – Greta, scumpo, ascultă-mă puțin. Adu-l pe Philip și stați puțin cu mine.
    Greta plecă să-l caute pe Philip,care ședea pe un trunchi de copac tânăr privind cerul.
    – Philip, Philip, vino repede ! Bunica se simte tare rău.
    L-a luat de braț și au fugit spre mica locuință din mușchi, cândva plină de zâmbete si cântece dulci, acum tristă, în așteptarea unui ultim cântec rostit de bunică.
    – Greta, ce s-a întâmplat?
    -Oh, Philip, bunica vrea să o ascultăm. Ne va spune un cântec sau ceva de genul. Trebuie să ne grăb…
    Dar în fața lor apăru Bătrânul Qua. Era negru la față si arăta la fel de rău ca și bunica. Câteodată Greta observa o asemănare între el și Helga. Erau poate ochii, dar aveau irișii diferiți. Era poate părul, dar bunicii îi creșteau mereu rădăcini blonde pe lângă părul cenușiu. Sau poate expresia de oameni ai legendor, de la care vei auzi numai și numai povești tulburătoare, interesante… Ceva era acolo, în adâncul sufletelor lor, ceva ce îi asemăna, chiar dacă rupseseră legătura cu mult timp în urmă și niciunul dintre ei nu dorea să audă unul de celălalt. Erau, din punct de vedere fizic, exact ca Greta si Philip. Soarele și Luna… Luna și Soarele desenați pe chipul unor ființe, topiți în sufletele lor și reflectate de spiritul fiecăruia. Ceva de groază, ceva atât de tulburător și totuși atât de frumos, atât de divin…
    – Greta! Philip! Ce face Helga? Dar fețele lor speriate au fost de ajuns pentru ca Bătrânul să înțeleagă situația. – Oh, știam eu. A venit ziua, iar Qua s-a uitat la cer.

    CAPITOLUL 7 : ECLIPSA
    Luna avea în spate, de jur împrejur, un cerc, o aura galbenă. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată în Moonlight. Lunarii și stelunarii erau cu totul absorbiți, terifiați de eveniment. S-au oprit fiecare din ce făceau și priveau sus, spre cerul întunecat, dar luminat.
    – Se întâmplă… O, Doamne, se întâmplă… murmură Qua. Trebuie să ne grăbim! Copii, haideți! Repede!
    În câteva secunde ajunseseră la bunică, care zăcea întinsă pe pat.
    – Qua! -Helga!
    Și-au împreunat mâinile, gest cu totul neobișnuit din partea unora care s-au ignorat tot timpul, și au plâns.
    – Copii! Greta! Veniți aici! Repede! Trebuie să vă povestim ceva extreQm de important.
    Greta și Philip s-au așezat pe podeaua din lemn.

    Un cuvânt al naratoarei:
    Copii, scuzați-mă că vă întrerup din citit (știu cât de enervant poate fi câteodată), dar voiam să vă anunț ca aici vine partea mai grea. Concentrați-vă și fiți cât puteți de atenți, fiindcă legenda aceasta este foarte încâlcită.Atât am avut de zis. V-am lăsat!!!
    – Cu mult timp în urmă ,a început Qua să spună, au fost creeați Adam și Eva. Adam avea o coamă de păr blond, strălucitor, ochii verzui, ca algele din străfundurile oceanelor, pistrui stropiți pe chipul luminos. Pe când Eva avea părul cenușiu și lung, ondulat, iar orbitele ochilor erau 2 Luni, 2 stele mici, conturate cu nori ce aduceau furtuna. Soarele…și Luna. Luna…și Soarele. Iar copiii lor, foarte diferiți erau. Unul Luna, altul Soarele. Și-au crescut copiii și au trăit toți foarte bine, bând apă din pârâu și mâncând mure din pădure. Pășind desculți pe iarba fragedă de Moonlight, plăpândă. Dormind lângă un foc mare, sub coroana unui stejar bătrân. Inspirând aer curat, flori, frunze, nori, expirând furtuna, focul, marea, vântul. Dansând pe ritmul unui ciripit de pasăre, cântând o baladă în cor… Trăind, iubind, oferind, primind… Până ce, așa cum toți pe lumea asta știm, cei doi adulți au mușcat AMÂNDOI dintr-un măr otrăvit. Iar atunci 3 mari blesteme au fost puse pe umerii lor. Primul, au devenit amândoi oameni. Iar oamenii, așa cum știm demult, odată stând pe pământ de Moonlight, se transformă în copaci, iar Qua a arătat spre casa lui, copacul cel mai înalt din Moonlight. Adam… Tatăl meu. Revenind la poveste, după ce părinții noștrii, ai mei și ai Helgăi, au murit, noi,toți urmașii, ne-am despărțit și nu am mai fost frați. Ne-am despartit in două familii : unii care credeau ca Eva l-a îndemnat pe Adam să muște din măr, și ceilalți, care susțineau tocmai opusul. Eu eram de partea tatălui, în timp ce Helga a ținut dintotdeauna cu mama. Și uite așa, după ce ne-am pierdut simțul frățesc din suflete, fiecare dintre noi ne-am găsit câte o soție sau un soț. Și așa s-au născut părinții voștri. – Părinții noștri?!? Ziseră într-un glas cei doi copii,

  • Corina/ 14.05.2021Reply

    Povestea Pădurii Zâmbitoare

       Tatăl meu a fost timp de 40 de ani “omul pădurilor” lucrând ca silvicultor într-un mic oraș de la poalele Munților Șurianu, așa încât am fost conceputa și crescuta în mijlocul “raiului verde” cum numește iubitul meu tată pădurea.
    De mica, alături de el, îngrijeam puietii de brazi din solariile amenajate in spatele clădirii ocolului silvic.
    Asa a luat naștere si Pădurea Zâmbitoare. Aveam in jur de 7 ani când puietii si-au aratat pentru prima oara vârful verde din pământul cald al solarului. Eram atât de fericita! Zilnic îmi vizitam prietenii verzi, ii udam, scoteam buruienile care ii necăjeau, le vorbeam și chiar le cântam.
    Intr-o zi tatăl meu mi-a spus ca “a venit vremea”… am știut ce urma și aveam emoții pentru dragii mei prieteni verzi.
    Urma sa trăiesc o experiența de neuitat. Imi amintesc perfect acea zi însorită de aprilie când am pornit alături de părinții mei spre munte. Cunoșteam bine drumul întrucât mai fusesem de zeci de ori la munte, în vizită la colegii tatălui meu, în cantoanele silvice așezate pe valea râului de munte.
    Ajunși la canton, în fața acestuia, ne aștepta pepiniera – locul unde sunt aduși puietii pentru adaptarea la condițiile de mediu din munte.
    Acest lucru s-a întâmplat și cu amicii mei. I-am descarcat pe toți și bucata cu bucata au fost plantați în pepiniera. Am ajutat și eu cu tot ce am putut. Cu greu, spre seara, m-am despărțit de ei. Știam ca urmau cele mai grele zile și săptămâni. Obișnuiți cu căldura solarului, cu solul perfect pentru ei, cu vocea mea, urma sa rămână singuri în munte, ducând lupta cea grea. Dar aveam incredere în ei, i-am încurajat ca sunt puternici și ca vor reuși, ca ii voi vizita cat de des puteam și că apoi, tot împreună, vom păși spre marea aventură.
    Mergeam aproape săptămânal sa ii vad, sa le vorbesc și sa ii mângâi. Vara și toamna acelui an au fost blânde și prietenoase cu ei. Însă a venit iarna… o iarna grea, cu zăpadă multă și viscole… vremea capricioasa din munte m-a ținut departe de ei câteva săptămâni. Aflam vesti de la pădurarii care soseau din munte, însărcinați sa fie corespondenții mei. Le transmiteam mesaje de incurajare, de dor și de dragoste.
    Când vremea a fost mai blândă, am fost sa ii revăd. Erau toți acolo, reușiseră sa depășească cu bine greutatea zăpezii, frigul, vântul necruțător. Crescuseră deja, fiindu-mi egali. Bucuria și fericirea mi-au umplut sufletul la vederea lor.
    După cateva luni bune avea sa înceapă marea aventură. La un an jumate de la mutarea în pepiniera, dragii mei brăduți, care acum erau adevărați tineri vânjosi au fost mutați pe versantul muntelui care avea privirea spre canton. Era demult pregătită zona, o priveam și le spuneam de fiecare data, încă de când au ajuns în pepiniera, ca aceea va fi casa lor de acum înainte.
    După ce fiecare a fost plantat în pădure, le-am vorbit brazilor falnici și mai în vârstă din jurul lor sa aibă grija de tinerii mei, sa ii ajute sa crească și sa ajungă ca ei.
    De jos, din vale, pădurea formată din amicii mei mi s-a părut ca are forma unui zâmbet. Le-am spus acest lucru tuturor celor care participasera la operațiunea de plantare și din acea clipa plantația a primit numele de “Pădurea Zambitoare”.
    Anii au trecut, viata mi-a purtat pașii departe de pădurea mea. Au fost ani in care am reușit doar de cateva ori sa o vizitez.
    Pana în anul 2014 când m-am reintors definitiv în orașul natal, alături de o minune – fetita mea “mov”. Micuta mea era un puiut special, având o forma de epilepsie rară. Ii povestisem despre Pădurea mea, ii spusesem ca atunci când vom trece peste încercările care ne țineau cu lunile în spital, împreună vom merge sa ii cunoască. Îmi zambea când îmi auzea glasul povestindu-i de prietenii mei și imi amintea de forma de zâmbet a Pădurii din munte după care tanjeam de dor.
    Odata mutate în orașul natal primul lucru a fost sa fugim la munte. Prietenii mei, care acum erau brazi adevărați, ne-au primit cu bucurie, ne-au mangaiat sufletele cu cântul lor,  ne-au povestit aventurile iernilor geroase, a ploilor torențiale,a vanturilor puternice și cum s-au sprijin unii pe alții, incurajandu-se și amintindu-si de fetita cu parul negru care le canta și le vorbea.
    Timp de 4 ani, aproape lunar alături de Irina mea iubita si de frățiorul ei care a venit pe lume la 2 ani dupa reîntoarcerea acasa, am petrecut clipe de vis în inima Pădurii Zâmbitoare.
    In ultima duminica a lunii octombrie a anului 2018, după o noapte de coșmar în care convulsiile au chinuit-o pe micuța mea, singurul loc în care am vrut sa o duc a fost în gradina cantonului silvic din fața Pădurii Zâmbitoare. Le-am povestit cum împreună am invins încă o data boala și, încurajate de vitejia brazilor noștri dragi care învinsese atâtea pericole, am trecut cu bine de noaptea neagra.
    Avea insa sa fie ultima întâlnire a lor. La 2 săptămâni după, micuța mea a plecat la cer. Primul drum dupa despărțirea de ea a fost la prietenii mei. Am plâns împreună, însă mi-au spus sa merg jos în vale și sa îmi indrept privirea spre ei. Asa am făcut și ajunsa jos, am ridicat ochii spre munte. Am văzut acel zâmbet larg și frumos, strălucind intr-un mov splendid și am știut – fetita mea scumpa era cu ei. Aveam sa o găsesc acolo de fiecare data, în zâmbetul lor, în cântul lor, în mirosul lor, în inima lor și în fața ochilor mei.
    De atunci, Pădurea mea Zâmbitoare și Irina mea îmi zâmbesc și imi sunt alături pentru totdeauna in inima muntelui.

    Povestea este reala, ultima fotografie pe care o am alături de micuța mea, este în grădina cantonului, alături de Pădurea noastră.

  • maria/ 16.05.2021Reply

    nu am avut norocul sa fiu un copil care sa locuiasca la casa. care sa aiba copacul ei in spatele casei unde sa stea la umbra sa citeasca sau din care sa manance mere. insa am avut norocul sa am parinti care sa ma duca inca de mica “la padure”. mergeam atat de des in acelasi loc la marginea unei paduri din sanpetru, ca deja aveam un copac al meu. si mereu am tanjit dupa o casa in copaci, asa cum vedeam in filme si desene. nu am avut niciodata una, dar timp in copacul meu petreceam mereu — ma urcam cu mare grija sa nu il lovesc, sa nu ii rup crengile, frunzele, mugurii… am prins fiecare anotimp alaturi de el.
    imi amintesc cu mult drag cum tata mi-a facut un leagan in care pierdeam vremea, vorbeam cu mine si cu ceilalti copaci din padure. cum i-am promis lui si celorlalti ca nu il voi lasa pe tata sa se atinga de crengile lor pentru a face focul. si l-am rugat pe tata sa ia doar crengile de pe jos, pe care padurea i le ofera fara sa sufere dupa ele, iar el asa a facut.
    erau copacii mei, iar eu eram a lor. si am cunoscut multe datorita lor: din ascunzatoarea crengilor am vazut caprioare trecand prin padure, am vazut si o veverita in copacul in care tocmai ce ma urcasem, am trecut din copac in copac ca pe un pod facut doar pentru mine din partea lor. cand trebuia sa mananc, imi duceam patura si farfuria cu mancare la umbra catorva copaci, care lasau totusi soarele sa ma incalzeasca.

    poate nu am avut norocul sa am un copac, dar am avut norocul sa fiu a unor copaci.

  • Flori din călimară/ 12.07.2021Reply

    Ce interesant cum tehnologia vine in sprijinul naturii pentru a o proteja. O idee excelenta.
    *PS. Bluza este foarte frumoasa.

Leave a Comment