Custom Menu

Latest From Our Blog

Mama unui baiat de 4 ani si 4 luni

Mama unui baiat de 4 ani si 4 luni

In cateva minute Vlad implineste 4 ani si 4 luni. Acum doarme, asa ca mi-am luat laptopul in brate si m-am gandit sa va scriu. Afara ploua bine de tot, Radu a iesit in oras cu un prieten, voiam sa scriu ca e liniste, dar cainii ma deranjeaza fix in acest moment cu jocul lor prea zgomotos, care mi-ar putea trezi vecinul de dormitor. Hai ca s-au potolit. Asadar, m-am decis sa va scriu. Postarea aceasta ar fi trebuit sa se numeasca “Phu Quoc (4)” sau “Final de Vietnam”, tinand cont imaginile. Dar am schimbat titlul, pentru ca voi vorbi despre cu totul altceva. In jurul meu sunt multe femei insarcinate, unele cu copii de cateva luni, altele ajunse deja la tantrum-uri… si jur ca ma apuca un dor numai cand ma gandesc la toate etapele bifate deja.

Am fost prima in gasca mea de prietene care a nascut si imi dau seama ca nu am avut cu cine sa ma plang atunci cand mi-a fost mai greu si nici cine sa imi spuna ca “ba, e o etapa, va trece”. M-as fi invinovatit mult mai putin. Dar de aceea va scriu acum, sa va mai linistesc oleaca, daca aveti copii mai mici decat Vlad, si sa va spun ca toate trec si ca vin mereu altele. Si ca de cele mai multe ori nu tine de ce ati facut sau nu ati facut voi cu copilul, ci pur si simplu de niste etape normale prin care copilul trece si creste si tot creste, de nu iti vine sa crezi ca a incaput la un moment dat in burta ta. I-am spus ieri: “Vlad, ce mare ai crescut. Nu mai incapi in burta mea” – “Incap in burta lui tata” mi-a raspuns zambind.

Primele luni ale bebelusului sunt foarte diferite de la o mama la alta. Daca hormonii o iau razna si iti livreaza si o depresie postnatala… nici nu vreau sa ma gandesc. Eu am avut norocul sa fiu super zen in primele luni. M-am chinuit cu alaptatul, dar altfel am avut sentimentul placut ca ma descurc, ca am situatia sub control si ca am un bebe fericit. De la 2 luni jumate mi-a dormit minim 5 ore legate pe noapte, ceea ce acum – din povestile mamelor din jurul meu – constat ca a fost un lux. De atunci nu s-a mai trezit niciodata sa suga pe noapte. La 8 luni mai aveam doar doua mese de san, la culcare si la trezire. Deci, aur. In schimb, la 10 luni a inceput sa mearga. Peste tot. Sa traga de lucruri, sa vrea sa bage degetele in orice priza din casa sau din afara casei noastre. Si sa isi doreasca sa plece singur in explorare. Nici nu se uita in spate dupa noi. Pe la 1 an si cateva luni alerga pe blatul de la bucatarie. Trebuia sa fii non-stop cu ochii pe el. Nu stiam daca sa ne bucuram de temperamentul acesta indepedent, fara frica de nimic, sau daca nu ar fi fost mai bine sa stea totusi si  lipit de piciorul mamei – macar o data in viata lui!

La 1 an si 10 luni eram in Noua Zeelanda in aeroport, cand Vlad a incercat sa se joace cu o masina in care bagi monede, iar un baietel mai mare a inceput sa faca un tantrum. Nu stiam atunci cum se numesc acele crize si nici ca toti copiii le au la un moment dat. Mama lui s-a scuzat si mi-a spus: “You know, terrible twos”. Dar de fapt nu stiam. Mi se parea ca al meu e deja suficient de independent si ca nu are cum sa fie mai greu de atat. HA HA HA. De la 2 ani jumate pana pe la 3 ani si un pic a fost cel mai greu. Ai senzatia ca te intelegi cu el, ca vorbeste, leaga propozitii, dar dintr-odata incepe sa urle ca apa trebuia sa fie in cana albastra, nu mov, “albastraaaaaaaa” si “pana suuuuus”!!!  Momente in care efectiv simti ca o poti lua razna. Atunci ceri ajutor stanga – dreapta. Vrei sa intervina sotul, sa preia controlul, ca sa te poti aduna. Caci nu vrei sa recurgi la metodele “traditionale”. Cu frica ar fi mult prea simplu, dar nu vrei sa ii fie frica de tine. Stii deja ca bataia, frica, nu aduc nimic bun. Asa ca incerci sa il intelegi, sa ii asculti nevoile. Si e al naibii de greu uneori. Le ai si tu pe ale tale, frustrari, neimpliniri, griji… Iar ceilalti din jur, care nu au inca copii, iti spun cum ar trebui sa fii mai ferma si cum ei o sa aiba copii care o sa stie ce e aia o limita. Si mai dai si peste un articol al unei mame-blogger complet nerealist, care iti vorbeste doar despre cat de minunat e totul si cat de bine se descurca cu al ei “copil cuminte”. Cuminte zici?!?!

Dar stiti cum vad lucrurile acum, la 4 ani si 4 luni? Mult mai relaxat. Au trecut tantrum-urile acelea grave, desi mai sunt momente cand urla din nimic, cand da din picior si am asa… un deja vu. Dar ce am inteles este ca toate micile lor crize, toate mofturile, tinutul in brate, adormitul numai intr-un anumit fel, cana albastra, laptele pana sus… toate sunt normale si toate trec. E normal sa aiba tantrum-uri, e o etapa in dezvoltarea lor emotionala, deci nu sunt pentru ca ceva ai facut tu gresit. Cred ca trebuie sa aiba reguli copilul, cred ca trebuie sa ii setezi niste limite, dar sa i le impui mereu cu blandete, cu empatie. Pe la 3 ani ajunsesem o casa a regulilor, cu foi lipite pe pereti, cu “ritualul de seara”, “ritualul de dimineata”, ce poti face la masa si ce nu poti face la masa… Doamne, ce perioada grea. De fiecare data cand am instaurat o noua regula i-a fost greu atat lui – sa o accepte, cat si noua – sa fim consecventi cu ea, sa nu cedam negocierilor ori fix cand sunt urletele lui mai puternice, ci sa o aplicam cu blandete, cu intelegere, nu cu tipat la randul nostru si caderi nervoase.  De fiecare data cand mi-am propus sa fiu autoritara, “ca nu ma faci tu pe mine”, imi dau seama ca am gresit. Am produs mici rupturi in legatura mea cu Vlad, pe care a trebuit sa le repar apoi, cu “imi cer iertare” si multe alte explicatii. De fiecare data cand am vrut “sa ii tin o lectie”, m-am purtat ca un copil. Am fost de multe ori de aceeasi varsta cu el. Copilul are nevoie de un parinte care respecta regulile, pentru a se simti in siguranta, dar care i le aplica cu intelegere, cu compasiune, emotional si nu numai rational.

Cel mai greu e sa reusesti sa ii intelegi nevoia, adevarata nevoie, indiferent de varsta, de etapa prin care trece. Pornesc mereu de la premiza ca un copil nu e rau intentionat, nu e viclean. El isi doreste ceva, are o nevoie – dar care? Nu poate avea orice jucarie pe lumea asta, nu tot Universul trebuie sa se invarta in jurul lui, evident, iar el trebuie sa inteleaga si va intelege asta. Dar de atatea ori credem ca plange pentru ceva anume, cand de fapt plansul lui vorbeste de cu totul alta nevoie. Iar uneori suntem efectiv epuizati si nu avem deloc energia aia buna cu care poti sa primesti cu calm orice cerere aparent absurda. Inca sunt in etapa asta, in care incerc sa ii inteleg supararile, ezitarile, plansul sau rasul, si sa ii fiu parintele de care are el nevoie. Sa ii fiu alaturi in momentele de tristete sau de furie, la fel cum ii sunt in cele de bucurie sau de dragalasenie dimineata in pat, cand e “marea pupaceala”.

Asa ca acum, la 4 ani si 4 luni, ma invinovatesc mai putin, pentru ca am inteles ca unele etape sunt absolut normale si asa cum vin, asa trec, si incerc sa primesc cu mai mult curaj noile provocari. Il pup si il dragalesc cat mai pot. Ii cer iertare cand gresesc. Si rad prientenii de mine cand le spun ca acum, cand e in etapa competentelor si se catara prin copaci, sare de foarte sus, se arunca, isi/ne dovedeste ca poate sa faca de toate, tot ce imi doresc e sa …. supravietuiasca. Am citit carti de parenting, am aplicat, schimbat metode, si iata ca la 4 ani si 4 luni tot ce imi doresc e sa supravietuiasca. Altfel, am feelingul ca va ajunge un om ok.

P.S. Acestea au fost ultimele imagini din Vietnam.

23Comments
  • Andrada/ 01.07.2018Reply

    Pfff…o gura de aer proaspat si o doza de optimism! Promit sa l recitesc cand <>

    • Dana/ 01.07.2018Reply

      Incerc atunci cand scriu sa pastrez masura, sa nu transmint un mesaj nerealist, care sa nasca false asteptari. Stiu cat de greu mi-a fost uneori (si inca imi e), asa ca nu m-am ferit si nu ma voi feri sa povestesc si bune si (G)rele. Asa, in toate nuantele, nu numai roz pastel 🙂

  • Andreea/ 01.07.2018Reply

    Draga Dana,
    Este prima data cand iti scriu, dar postarea ta m-a emotionat tare de tot. Eu am un baietel de doar 5 luni, greul probabil de abia incepe, asa ca nu imi pot da prea mult cu parerea decat in ceea ce tine de bebelusi pana la 5 luni:) Ce vreau eu sa iti spun este ca pentru mine postarile tale de parenting sunt o ancora si sunt printre putinele articole de gen pe care le citesc cu placere si interes.. Sunt atat de realiste, atat de cu picioarele pe pamant, incat atunci cand le citesc parca imi vine inima la
    loc in sensul ca imi dau seama ca e absolut normal sa nu fiu o mama perfecta, a absolut normal sa gresesc si tot asa. Sa stii ca articolul tau despre cum a decurs alaptatul la tine, a fost pentru mine acum 4 luni o mica salvare, pentru empatia pe care ai aratat-o la
    sfarsit atunci cand ai scris ca mamele nu trebuie sa se invinovateasca indiferent ce decizie iau. Pentru mine atunci a fost de mare ajutor! In rest felicitari pentru tot ceea ce faci si sa auzim numai de bine 🙂

    • Dana/ 01.07.2018Reply

      Iti multumesc mult de tot. Stii cat de multe mame imi spun inca de acel articol, ca le-a ajutat foarte mult? Stii ce mare bucurie e pentru mine? Pentru ca am incercat sa povestesc cu sinceritate prin ce am trecut, despre cum stau lucrurile de fapt, nu cum da bine sa spui ca stau. Oamenii in online (si nu numai) evita sa atinga anumite subiecte ori prefera sa impartaseasca doar ce le iese ca la carte. Dar uneori imi vine sa scriu aici pe blog exact mamei care am fost si eu la un moment dat, mama aia care cauta pe cineva echilibrat si onest in tot ce tine de parenting.

  • teogirl/ 01.07.2018Reply

    esti, constant, o sursa de inspiratie pt mine. 🙂

  • Dana/ 01.07.2018Reply

    Buna, Dana!

    Si eu am un bebe de 9 luni si m am luptat cu depresia postnatala pe care n as fi crezut vreodata sa o experiementez. Cu nervi ca de ce nu doarme, de ce nu suge decat in anumite conditii etc. Nu mai spun de lipsa de ajutor din partea bunicilor, fiind la distanta. Si da, la un moment dat tot ce voiam e sa supravietuiasca, atat de nesigura ma simteam.

    Acum sunt bine, si ce m a ajutat f mult (in mod neasteptat pt unii, poate)a fost sa dau ignore la orice grup de parenting/site pt mamici etc. Pt ca inevitabil, ca mama tanara traiam cu frica sa nu mi se intample si mie X lucru, sau sa nu gresesc, sau mie de ce nu mi iese atat de bine ca celuilalt.

    Am ajuns sa cred ca excesul de sfaturi si informatii suprima instinctul natural prin care de fapt ma asigur ca ii ofer copilasului absolut tot ce e mai bun. Imi place, in schimb, sa mai citesc si postari realiste, in stilul tau, care nici nu sperie nici nu vand sperante false. Doar apropie o mama de experienta alteia.

    Te felicit pt cat de frumos il cresti pe Vlad, pt ca dai curaj parintilor sa calatoreasca cu cei mici.

    PS: “oleaca” se scrie legat. (Poti sterge PS-ul daca reusesti sa corectezi). O bucovineanca get beget stie. ?

    Te imbratisez!
    Dana

  • Madalina/ 01.07.2018Reply

    Foarte frumos articolul Dana, ma regasesc si eu cam in tot ce zici. Baietelul meu cel mare are 3 ani si 10 luni. Si eu m-am invinovatit la inceput pt multe lucruri pt ca imi imaginam ca tb sa fie intr-un fel si nu reuseam sa ajungem acolo. Apoi pe parcurs am inteles ca nu exista un mod ideal de crestere a copilului si ca fiecare copil e diferit si are alte preferinte/nevoi fata de ceilalți. Si am aplicat regula: dc lui ii e bine asa si noua ne e bine asa acum atunci asa tb sa fie. Acum la al doilea copil (un baietel de 5 luni) sunt sincer muuuult mai relaxata pentru ca nu mai bântui prin necunoscut si stiu sigur ca toate sunt etape care trec si apoi vin altele, nu va fi pentru totdeauna asa. Eu singurul lucru pe care mi-l doresc este ca ei sa fie fericiți indiferent ce alegeri vor face.

    • Dana/ 01.07.2018Reply

      Asa e, sa fie fericiti micutii.

  • Mihaela/ 01.07.2018Reply

    La noi abia acum au inceput tantrumurile, tot ce imi doresc este sa supravietuim ?

    • Dana/ 01.07.2018Reply

      :))) deci voi sa supravietuiti :)))

  • Georgiana/ 01.07.2018Reply

    Buna Dana! Băiețelul meu cel mare are 4 ani și 3 luni. Acum cea mică are 7 luni. Îți urmăresc cu interes postările și vreau sa îți spun ca ma regăsesc cu totul in ceea ce povestești. Ma răvășesc o grămada de sentimente. Îmi dau seama ca uneori a fost perfect normal cum am reacționat dar și ca ar trebui sa empatizez mult mai mult cu el. M-ar interesa foarte mult sa îmi recomanzi cărți de parenting care te-au ajutat. Îți multumesc pentru toate postările tale și aștept cu interes sa mai citesc și altele. Te felicit ca împărtășești aceste trăiri importante din viața ta!

  • Mari/ 01.07.2018Reply

    ai descris totul asa minunat si real, redand prin cuvintele tale toate aspectele adevarate prin care trecem, mai mult sau mai putin fiecare dintre noi!!! Exact asa gandesc si eu, dar nu m-as fi exprimat poate, niciodata, asa de frumos. Multumesc! ?

  • Alina/ 01.07.2018Reply

    Minunat articol, Dana. Multumesc, este exact ce aveam nevoie in momentul asta (Alina, mamica de baietel, 2 ani si 7 luni).

  • Ewa Macherowska/ 01.07.2018Reply

    Love this post! 🙂

  • Monica/ 01.07.2018Reply

    Daca ar fi sa dau un sfat unei proaspete mamici ar fi sa stea departe de grupurile de parenting si de blogurile axate strict pe parinteala. Personal, cred ca fac mai mult rau unei mamici decat bine.
    Un alt sfat ar fi sa nu isi compare copilul. Sa mearga pe instinct si sa ii ofere cat de multa iubire poate.
    Si da, toate sunt trecatoare, te trezesti pur si simplu ca scapa de una si da in alta. 🙂

  • Roxana/ 01.07.2018Reply

    Imi place tare mult acest articol si im general cam tot ce ai scris pe partea de parenting pentru ca prezinti experienta ta de mama cu sinceritate, ti-ai expus temerilele si grijile, ezitarile si tristetile. Iar asta e rar in peisajul online. Baietelul meu are 5 luni jumate, am trecut greu de primele 3 luni: am fost nesigura (primul copil), depasita de saptamanile de colici si reflux, alaptatul a mers greu si cu dureri, voiam cu disperare sa fie hranit exclusiv la san si el plangea saracul pana acceptam eu ca nu i-a ajuns suptul si trebuie completare. Cumva am reusit sa ajungem pe alaptat exclusiv, cam la 2 spre 3 saptamani de viata ale lui, si cred ca a fost vorba de noroc, asa s-au asezat lucrurile la noi.

  • Elena/ 01.07.2018Reply

    Mai e nevoie de un articol realist si despre mâncarea copilului. ? avem grupuri “sectante” si pe aceasta tema care ne alimentează greșit vinovăția.

  • Alina/ 01.07.2018Reply

    E foarte bine ca impartasesti chestiile astea. Foarte multi parinti sunt intr-un razboi permanent cu copiii lor. Ba uneori chiar regreta ca nu au fost suficient de autoritari cu ei. Cred ca rabdarea e cea mai mare problema. Si ei se lupta cu multe griji si se simt indreptatiti sa fie asa. Dar si copiii au si ei etapa lor a vietii, greutatile si neputintele lor cu care se lupta, mai mult in mod inconstient. Nu putem sa ii punem la zid. Nu e bine deloc.

  • Iulia.nistor/ 02.07.2018Reply

    Draga Dana. Te urmaresc si imi placi foarte mult. Sunteti o familie frumoasa .ador calatoriilor voastre. Spune mi te.rog. cum reuseste sa adoarma pe 2 scaune???? Stiu ca asa e invatat de mic dar totusi…
    Acasa aveti un program de somn? Sau are independenta totala la acest capitol. Drept pt care si doarme oriunde… si cum faceti cu dormitul in vacanta ? E un subiect care ma intereseaza…
    Ah si inca ceva. .. in toate calatoriile voastre ati scapat fara raceli/gripe/virusuri? Alta frica de a mea.
    Multumesc. Vacanta minunata in Sicilia. Asteptam poze.

  • Denisa/ 05.07.2018Reply

    Dana,
    Articolul tau mi-a mers la suflet, ma ajuta pe mine sa supravietuies , sunt mamica de 3 pui, 14 ani, 4 ani si 2 ani jumate.
    Sanatate , odihna si distractie va urez!
    Denisa

  • Dana/ 07.07.2018Reply

    Vladut este minunat, esti o super mamica! <3

  • mik/ 26.07.2018Reply

    “mi-a dormit”. Din ciclul “mi-a facut febra”,nu?
    P.S. Copilul meu nu a avut niciodata tantrumuri. Deci se poate si fara.

    • Dana/ 26.07.2018Reply

      Exact “mi-a dormit” 🙂 Ador expresia asta, moștenire de la mama, chiar dacă stiu ca nu e forma corecta. Legat de tantrum uri, cred ca le numești diferit. Nu trebuie să se dea cu fundul de pământ, ca să fie tantrum. Dar imposibil să nu se fi supărat, enervat, mai ales cand e obosit și să fi izbucnit în plâns si/sau țipete.

Leave a Comment