Custom Menu

Latest From Our Blog

Exageram, sincer.

Exageram, sincer.

Am fost cu Vlad si cu alti membri ai familiei la un restaurant cu loc de joaca pentru copii. Pe criteriul asta l-am si ales, ca sa avem timp cat se joaca el sa inghitim o masa in liniste (fie ea si intrerupta din cand in cand de “vreau la toaleta”, “mi-e sete” si “vino sa vezi masinuta aia”). Masa noastra era la etajul 1, locul de joaca fix deasupra, la mansarda. Am urcat cu el pana in fata intrarii, l-am urmarit pana s-a descaltat, l-am intrebat daca stie unde e masa noastra si i-am urat distractie placuta.

Dupa vreo 15 minute vine in fuga la masa sa imi spuna ca vrea la toaleta. Ma ridic de la masa, mergem impreuna la toaleta, ii arat unde e pentru baieti, spunandu-i sa nu uite sa traga apa si sa se spele pe maini, cat intru eu la fete. “Ne intalnim dupa, la masa”. Doar ca in timp ce eu eram in toaleta, aud o doamna intrebandu-l pe Vlad, care tocmai iesea: “Vladut, ai gasit-o pe mama ta?”. Ma mir ca ii stie numele, in prima faza, ma gandesc ca poate l-a recunoscut de pe la televizor. Si ii raspund de pe WC: “Sunt aici, nu va faceti griji”. Nu intelesesem in ce moment ma pierduse/cautase Vlad, dar nu puteam pune prea multe intrebari de unde eram. Ma reintalnesc cu el la masa, unde imi spune ca trebuie sa urc la mansarda si sa las numarul meu de telefon. “Nu e cazul, Vlad, aici. Ca nu e loc de joaca ca in mall-uri. Nu plec nicaieri, raman la masa in restaurant, foarte aproape de tine”. Dar urc cu el inapoi si doamna care ii supraveghea la locul de joaca (da, pentru ca erau supravegheati, nu lasati singuri cu jucariile) ma roaga sa ii las numarul de telefon. “Pentru ce? Ca nu plec. Sunt aici, la masa.” – “Pai si sa il las sa vina singur la dvs daca vrea? Data trecuta am rugat o bunicuta sa-l conduca. Deci il lasati sa coboare scarile?” – “Da, il las sa coboare scari. Are voie si stie sa ajunga singur pana la masa mea”. Sa ne intelegem, era vorba de un etaj de casa de coborat si urcat, intre masa noastra si locul de joaca. Cu vreo 30 de trepte, maxim. Sigur, pot fi foarte periculoase, o stiu pe pielea  osul meu sacral. Dar cum sa nu ai incredere ca un copil de 4 ani jumate se descurca singur intr-o astfel de situatie? Ca poate cobori niste trepte, ca te poate identifica la o masa, ca poate folosi singur toaleta si cateva alte activitati de baza. Doamna de la locul de joaca nu a parut deloc sa ma judece, ba dimpotriva, parea incantata de “curajul” meu nebun. Dar astea erau regulile, stabilite de alti si alti parinti inaintea mea. Sincer, mi se pare ca exageram.

Un alt exemplu, alt restaurant, cu alt loc de joaca. Eram la taierea motului verisorului lui Vlad. Locul de joaca era mai micut, dar cumva copilul meu isi gasea de lucru si singur pe acolo. Sigur se gasea cineva care sa ma intrebe: “Dar Vlad ce face acolo? Se joaca singur? Nu esti curioasa sa vezi ce face?” Bai, nu. Slava Domnului ca am ajuns la varsta la care se mai joaca si singur, chiar daca doar pentru 10 – 15 minute, pana cand vine si ia un adult de mana sa ii arate nu stiu ce ori sa il puna sa face ceva interesant cu vreo jucarie gasita la intamplare. Pentru ca e genul care prefera sa se joace cu adulti sau copii mai mari. Asadar, ma bucur cand sunt momente in care se joaca singur, in care face ce vrea el. Iar daca face ceva nasol, stie ca va trebui sa isi asume niste consecinte. Ca sa nu spun ca intre timp venise mancarea, iar copilul meu nu era dintre cei asezati cuminti la masa sa manance si am fost avertizata ca o sa ii scada glicemia si ca va deveni agitat. In fine, la un moment dat s-a plictisit de locul de joaca si a vrut sa plece in explorare prin hotel (eram in Marriott). M-a luat de mana si a zis ca imi face un tur, ca ma plimba el pe pe mine sa imi arate lucruri interesante: scari (iar scari!), lumanari, covoare si alte elemente pe care le remarcase la urcare, dar pe care nu apucase sa le descopere in amanunt. In aceasta plimbare, pe un coridor al hotelului, la acelasi etaj cu restaurantul in care era petrecerea familiei noastre, niste doamne pregateau cateva mese de cocktail. Stiind ca Vlad e genul caruia trebuie sa ii dai un job ca sa fie satisfacut, l-am indemnat sa intrebe daca poate fi de ajutor. “Buna ziua, va pot ajuta cu ceva?” le-a intrebat si doamnele au raspuns zambind ca “sigur ca da” si i-au aratat cum se monteaza si se inchid fetele de masa cu fermoar. Le-am intrebat pe ascuns daca deranjam, iar ele m-au asigurat ca deloc si ca se bucura sa mai petreaca timp cu un baietel asa de “harnic”. M-am retras si l-am vazut de la departare cum incearca sa se faca util. Una dintre doamne mi-a spus ca pot sta linistita, ca il aduc ele la restaurant cand termina – adica in cateva minute. Restaurantul era, iarasi, foarte aproape, pe acelasi hol. Drept urmare, il intreb pe Vlad daca e ok sa plec si sa ne reintalnim mai tarziu, cand isi termina aceasta munca de “voluntariat”, cum am definit-o. Super relaxat mi-a spus ca vrea sa mai ramana, ca mai sunt doar cateva mese de amenajat. Cand m-am intors singura in restaurant, m-a intampinat mama: “Unde e Vlad?” – “A ramas cu niste doamne.” – “Doamne, Dana, esti inconstienta. O sa ti-l fure. O sa va dispara copilul. Nu stiu ce fel de parinti sunteti voi, dar nu e in ordine…” si cate si cate nu mi-au auzit urechile, pana cand a trebuit sa ma ridic – caci mama oricum plecase deja in cautarea lui – si sa il iau pe Vlad de unde il lasasem. Intre timp, el isi terminase treaba si se indrepta spre restaurant, insotit de una dintre doamne. Era vesel si mandru de el. Sincer, nicio clipa nu ma gandisem ca ar putea sa mi-l fure cineva, ca ar putea sa mi-l rapeasca. Ma mai intreaba asta alti parinti, “mai ales ca il stie toata lumea” – “Pai cu atat mai bine ca il stie toata lumea, poate il recunoaste cineva ca fiind copilul meu, cand altcineva rauvoitor ar vrea sa mi-l rapeasca.” Dar, sincer, acum, eu nu am aceasta frica, a rapirii, despre care am citit ca ar fi in topul grjiilor parintilor in lume. Nu o exclud, Doamne fereste, dar aleg sa nu traiesc constant cu ea.

De ce am scris tot textul asta? Pentru ca mi se pare ca noi, parintii, exageram cu protectia asta, cu cele mai bune intentii. Suntem tot timpul cu ochii pe ei si nu ii lasam sa faca mai nimic de unii singuri. Pana si joaca le-o controlam, caci tot noi decidem cu ce sa se joace, cu cine si cum.

In fata casei noastre, la intersectia dintre Viitorului si Alexandru Donici, s-a format o gasca de copii cu varste intre 8 si 12 ani maxim. Se aduna in fata unui bloc si se joaca cu mingea, duminica, pe strada! Aud cand trec pe langa ei: “Masinaaaa!” si parca nu imi vine sa cred. Dar cine sunteti voi? Ce fel de animale pe cale de disparitie? Cine sunt parintii vostri? Sunt ca mine sau cum sunt? ca as vrea sa ii intalnesc la o cafea. E singurul grup de copii care il atrage pe Vlad, de altfel. Cred ca il intriga tocmai indepedenta asta a lor, care strabate grupul, si ar vrea sa se aciueze haitei. Intr-o zi a plecat de langa mine, s-a pironit in fata unui baiat care statea pe un skateboard si i-a spus: “Sa stii ca si eu am skateboard. Dar mi-e cam greu sa fac cu piciorul pe langa…” A incercat un prim contact cu ei, si ce mi-a placut la nebunie a fost ca grupul a raspuns prietenos, cu empatie, uitandu-se la el ca la ala micu’ haios. Ma gandesc daca pe la 8 ani o sa il las sa bata mingea afara. Sau sa mearga pe jos pana la Mega, apoi pana la scoala, pana la mine la teatru, cu autobuzul. As vrea sa pot. As vrea sa nu ii transmit ca traieste intr-o lume periculoasa, careia nu ii poate face fata si ca trebuie sa ii fie frica. Pentru ca nu cred ca lumea e mai periculoasa decat lumea in care am trait noi, lasati liberi in fata blocului pana cand se intuneca.

Discutia e foarte lunga si o sa o reiau si cu alte ocazii. Pana atunci va intreb: voi ce fel de parinti sunteti sau credeti ca veti fi?

In poze port tinuta all Liu Jo prin Unic Brands.

Tags:

10Comments
  • Alina/ 23.11.2018Reply

    Acum imi dau seama ca intre anxietatile parintilor si tablete este o legatura foarte stransa. De fapt tableta este lantul care ii tine pe copii legati de ei. Copiii au o tableta in fata si nu mai trebuie sa merga sa exploreze imprejurimile si astfel parintii sa stea ingrijorati. Imi dau seama ca mama mea ne-a crescut asa cum o faci tu cu Vlad. Avea foarte multa incredere in oameni si ne-a integrat de cand eram foarte mici in cercurile oamenilor mari. La fel si la joaca. Nu imi amintesc sa imi fi interzis vreodata sa ma alatur vreunui grup de copii. Cred ca asta ii ajuta pe copii si in dezvoltarea personala. Le ofera independenta si siguranta in gandire, asumarea deciziilor.

    • Dana/ 23.11.2018Reply

      Asta nu înseamnă ca eu nu apelez la trucul cu tableta/telefonul de multe ori. Recunosc.

  • Oana/ 23.11.2018Reply

    Fetita mea are 4 ani , si de multe ori, de cele mai multe ori, isi doreste sa faca ea singura anumite lucruri, sa fie independenta. Avem in fata blocului o gasca de fetite , mai maro 6 -10 ani , cu care interactioneaza perfect. Daaar, aud incontinuu mamicile” nu mai alerga ca o sa transpiri” , ” nu te mai urca acolo ca o sa cazi ” , nu te mai duce acolo ca .. si lista poate continua . Daca tot ii scoateti afara , lasatii sa exploreze , sa transpire , sa se murdareasca ( avem masini de spalat ), de ce trb sa le spunem la fiecare pas ce au de facut ? Imi doresc , la fel ca tine , sa ajung in momentul in care sa o las singura afara , singura la scoala. Sa se descurce , exact asa cum am fost si noi crescuti.

  • Silviu/ 23.11.2018Reply

    Poti sa ne spui si despre e restaurant era vorba in primul exemplu? Nu de alta dar vrem sa mergem cu gasca de parinti si sa-i lasam la mansarda pe cei mici cat stam de vorba. Multumesc

    • Dana/ 23.11.2018Reply

      La White Horse 🙂

  • Gabi/ 24.11.2018Reply

    Momentan baiatul meu are 10 luni, dar il las deja sa exploreze prin casa liber, de cand a inceput sa mearga de-a busilea l-am lasat sa umble. Il las si sa se joace singur (10-15min) tocmai pentru ca vreau sa devina independent si daca nici nu protesteaza, de ce sa intervin? Am si eu o mama panicoasa rau (care a uitat ce prostii facea ea cand era mica) care ne mai atrage atentia, mai ales ca sora mea a fost mai protectiva cu baiatul ei, dar usor usor se obisnuieste cu faptul ca noi suntem mai relaxati. Si eu sper sa il pot lasa in spatele blocului cand creste mai mare, sa exploreze in liniste cartierul (vad ca sunt multi copii in cartier care ies fara probleme, deci este ok), vreau sa il dau la scoala din cartier, indiferent cat de buna/rea este tocmai sa il las sa mearga singur.
    Pericole exista la tot pasul, daca e sa se intample ceva se intampla, dar eu nu pot fi alaturi de el 100% din timp, si atunci incerc sa impig gandurile negre cat adanc si sa ii ofer libertatea de care are nevoie.

  • ka/ 24.11.2018Reply

    mama ta nu era “inconstienta“ cand te lasa singura in excursie, etc?

  • Reparatii frigidere Chirita/ 26.11.2018Reply

    Eu cred ca este perfecta atitudinea relaxata pe care o aveti , trebuie sa gandeasca si singur sa aibe initiativa si un pic de spatiu pentru a vedea daca greseste . Cum putem sa remediam mici situati daca nu vedem unde. Fetita mea nu se orienta in spatiu daca o lasai singura acolo o gaseai .Intreba mereu pe unde ai plecat ? Deci refaceam drumul de la topogan la banca de trei ,patru ori impreuna alegeam banci sau puneam paturica pe iarba sa vad eu locul unde se juca . Asa a reusit sa ma gaseasca fara teama . Cu respect.

  • Oana/ 26.11.2018Reply

    Am observat si eu vara asta aceasta atitudine ultra-protectiva romaneasca in priviinta copiilor. Am petrecut vacanta in Romania in acelasi timp cu fratele si cumnata mea (eu stau in Germania, ei in Danemarca) si cei doi copii ai lor (aproape 3 ani si resp. 8 luni). Daca cel mic plangea in supermarket, lumea se intreba de ca plange, “poate ii e foame?”, “poate ii e sete?”. Daca cel mare statea in carucior, din nou intrebari: “oare nu e prea mare pt carucior?”. La locul de joaca din nou parinti super-protectori, care considera ca nu e bine ca un copil sa fie lasat sa planga deloc.
    Si asa mi-am dat seama ca asa am crescut si eu si poate de asta am fost la un moment dat un adult care cu greu a invatat sa fie independent in decizii (pana ala o anumita varsta, evident), bazandu-se pe validarea si parerea celor din jur, nu pe propriile instincte. Am crescut cu prea multe reguli, ce e bine sa faci, ce nu, sa iti fie teama de una, de alta, sa nu cazi, sa nu iti rupi ceva…Sunt, spre exemplu, o persoana fricoasa in privinta sporturilor si incerc sa ma imbunatatesc la capitolul asta, insa stiu cu siguranta ca imi voi creste copii fara teama de a incerca lucruri noi.

  • Gabriela/ 28.11.2018Reply

    Intre 3-7 ani copiilor li se formeaza schemele cognitive pt intreaga viata.
    Asadar, este important sa se simta iubit, in siguranta, util pt sine si pt lumea aceasta mare.
    Parintii ar fi ideal sa ii ofere nevoile de baza copilului iar celelalte nevoi (specifice fiecarui copil) doar sa i le prezinte. Va comunica copilul apoi ce are nevoie, in timpul lui.

Leave a Comment