De la telefonul cu disc si pana la ziua de azi
Caci nu incapeau povesti pe ecranul pagerului. Si nici prea intim nu iti permiteai sa fii, ca na, auzea doamna de la centrala tot.
Credeam ca ma voi obisnui odata cu trecerea anilor. Dar tot imi vine sa plang cand e ziua ta. Plang amintindu-mi de plansul ala al meu, irepetabil, din momentul in care te-ai nascut si ti-am auzit pentru prima oara strigatul de viata. Plang de fericire ca te am. Si oricat de ciudat o sa sune, plang si dupa timpul care a trecut deja alaturi de tine, plang dupa tine bebe, dupa tine in haine asiatice in Cambodgia, dupa tine chinuindu-te sa stingi lumanarea cu cifra 2, plang dupa tine cel din fata maternitatii, asteptandu-ti sora. Stiu ca ala e un timp care s-a incheiat. Dar daca as ajunge totusi intr-un Rai dupa moarte, as vrea ca timpul asta sa se repete la infinit, sa am sansa sa retraiesc clipele de fericire din cei 8 ani incheiati, dar si cele care vor urma. Asa, ca in filmul ala “Ziua Cartitei”, in bucla, la infinit. Caci te iubesc infinit.
Read MoreAm vrut de azi-noapte sa scriu acest articol, dar in momentul in care a adormit Lia, am cazut si eu lata langa ea. Mai sunt cateva zile si vine Ziua Moon. Au trecut 9 ani de la lansare. Viata mea arata atunci foarte diferit. Da, mi-ar fi placut sa apuc sa termin tot ce imi propusesem pentru aceasta aniversare, dar ultimele zile au fost un haos totul, cu vesti primite de la prieteni apropiati care au oprit timpul in loc. Si in astfel de momente intelegi ce merita prioritizat si ce mai poate astepta. Asadar, chiar daca nu voi avea aniversarea Moon pe care o planuisem pentru anul acesta, stiu ca ma veti intelege.
Read More
De ziua mea de nastere, adica acum mai bine de o luna de zile, am fost cu familia intr-un city break in Copenhaga. Am facut atat de multe lucruri in 3 zile, ca parca am fi trait 3 luni acolo. Am si calatorit foarte putin in strainatate, de cand a inceput pandemia, asadar am ajuns acolo cu o pofta nebuna de vizitat locuri noi, de descoperit si experimentat senzatii noi. Cert e ca Radu si cu mine ne-am uitat azi peste poze, inainte de a le urca aici pe blog, cu o nostalgie greu de explicat. Ce bine ne-a fost si in ce haos ne-am intors.
Cand spun “La Belle Époque”, inchid ochii si ma gandesc la acea epoca de aur in care, mai ales la Paris, artele au inflorit. Ma gandesc la spectaculoasele rochii si costume care aveau rol de carte de vizita in societate, la eleganta, opulenta si, in general, o viata optimista si linistita dinaintea primului razboi mondial. Imi dau seama ca imaginea pe care o am in minte se datoreaza in mare parte tablourilor care descriu aceasta perioada plina de sarm. Doar ca tocmai ce am vazut primele 2 episoade din serialul “Paris Police 1900” (r. Julien Despaux), care imi arata o cu totul alta Franta din acea perioada (trailer aici).
E ultima postare pe care o scriu la 35 de ani. Nu va asteptati sa insir niscaiva vorbe intelepte, ci mai simplu o sa descriu ziua de azi si ce ganduri imi trec acum brambura prin cap, ca peste ani sa imi pot face o idee de cum eram in pragul aniversarii celor 36 de ani.