Tata
Azi ar fi fost ziua tatalui meu. Ar fi implinit 61 de ani. Anul trecut, de ziua lui, i-am facut un tort de morcovi, daca mai tineti minte, caci scrisesem despre asta. Am sarbatorit in familie, la el acasa. Ne-a zis atunci ca ii e foarte frica de varsta asta. Ca i se pare ca decada asta (60 – 70) aduce cele mai cumplite boli. Se referea in sinea lui la o parte dintre colegii si prietenii care ii murisera de cancer in ultimii ani. Eu am inceput sa glumesc, ca sa detensionez atmosfera, dar si pentru ca in mod firesc mi se parea o prostie sa gandesti asa…din senin. I-am zis pe un ton glumet: Sigur, tata, acum sa iti fie frica, ca odata ce implinesti 80 nu mai ai nicio treaba…sigur prinzi suta! Am ras cu totii si am trecut peste, ca si cand nici nu ar fi existat acel episod. Dar mi l-am adus aminte abia dupa ce vorbele lui s-au dovedit a fi adevarate.
Nu am vorbit pana acum prea mult despre tata, caci nu mi-e deloc usor. Dar pe de alta parte, una dintre dorintele lui a fost tocmai aceea de a vorbi despre el, de a le povesti copiilor nostri despre el, de a continua sa existe prin noi. Caci “Numai cine e uitat, e mort cu adevarat”.
E foarte greu sa accepti ca nu o sa mai vezi niciodata pe cineva. Cu atat mai mult cand acel cineva ti-e parte din familie. Mai ales cand moartea vine peste noapte. Cumva traiesti cu gandul ca la un moment dat parintii tai nu vor mai fi. Dar, asa cum spuneam la inceput, credeam ca acel la un moment dat e foarte indepartat. Cu cat se intampla mai tarziu, cu atat poti sa accepti mai usor despartirea. Dureros oricum e, dar e mai …firesc. Ori in cazul nostru a fost un soc.
Am vorbit cu el la telefon intr-o sambata, de dupa Paste. Era plecat in Apuseni si imi povestea ca seara danseaza cu turistii straini si gasca lui de prieteni la pensiunea la care sunt cazati. Iar sambata urmatoare a murit. Cam atat de repede s-a intamplat totul.
De la diagnosticul de leucemie pe care noi copiii l-am aflat marti seara, iar el miercuri dimineata, am mai petrecut doar 4 zile impreuna. Nici nu apucam sa ne obisnuim cu un diagnostic, cu un termen medical, ca aparea altul, mai crunt.
Nu am sa intru in amanunte, dar pot sa va spun doar ca tata a fost foarte demn. Ii spuneam “Curaj, tata, curaj”, si a fost foarte curajos si demn. Ne-a dat o lectie de viata pana in ultimul moment. A fost lucid pana in ultimul moment si ne-a tinut fiecaruia dintre noi acel discurs, pe care nu il voi uita niciodata.
De la tata am invatat:
1. …ca nu e niciodata prea tarziu (culmea) sa cauti fericirea. Sa ne intelegem, omul facea lectii de tango (primite cadou de la mine cu o alta ocazie). Era foarte activ si intreprinzator. Avea planuri de calatorii, planuri de afaceri, de inventii (chiar avea brevet de inventator – apropo de unde mi se trage…), avea multe de facut tot timpul. Asta e unul dintre gandurile cele mai enervante: ca stiam ca nu e genul care sa fie impacat cu tot ce a trait, ci tipul activ si cu pofta de viata. Era mereu in cautarea fericirii.
2. …ca in viata umorul e salvator. Era fan Seinfeld si urmarea multe alte seriale ale momentului, pe care fratele meu Radu i le punea pe calculator.
3. …ca trebuie sa inveti ca sa ajungi cineva. Se lauda tot timpul cu mediile noastre mari, cu olimpiadele si facultatile urmate.
4. …ca nu e frumos sa balangani mainile pe langa corp in timp ce mergi, mai ales daca urmeaza sa intri la liceu.
5. …sa nu cred in fantome, farmece, blesteme, vraji, superstitii si alte “prostii”
6. …ca salata de vara e mai buna cu dressing din suc de portocale si mustar.
7. …ca dragostea de mama e unica.
8. …ca placerea oricarui pescar este de a spune povesti exagerate legate de iesirile la Dunare.
9. …ca trebuie sa fii curajos, sa lupti pentru ceea ce ti se cuvine si sa nu astepti sa ti se dea de-a gata.
10. …sa fiu mandra de mine, cu tot ce am facut pana acum.
Cand ma gandesc la el simt ca sunt cat un munte, plin de durere. Si ca oricat as plange, lacrimile sunt doar la suprafata, ca muntele ala nu se goleste niciun pic. Asa ca ma remontez de fiecare data si ma gandesc la lucrurile pe care am apucat sa le facem impreuna, ca el a apucat sa-si cunoasca primul nepot, ca ne-a vazut pe toti trei mari si impliniti, ca am petrecut multe duminici la masa impreuna, ca am ras in hohote de multe ori, ca am mers cu el la pescuit cand eram gravida, ca i-am facut tort de morcovi anul trecut cand habar n-aveam ce va urma.
Poza este facuta de Paste, cand ne-a tot batut la cap pe mine si pe Radu sa ii facem niste poze cu Vlad, ca cele pe care le avea nu ii placeau. Nici nu am apucat sa i le mai arat pe acestea. Una dintre ele a fost in schimb pe mormantul lui.
E mai greu acum, de ziua lui.
niko/ 25.11.2014
Draga Dana ma regasesc foarte mult in postul tau, aceiasi boala necrutatoare si galopanta,aceleasi trairi, le. am avut si eu acum un an si 2 luni cand l.am pierdut pe tata 🙁 e greu insa ei traiesc prin noi.
Adela/ 17.03.2015
Dana, multa putere iti doresc! Stiu ca in primul rand, Vlad iti da cea mai mare putere de a merge inainte.
Te admir foarte mult si imi place blogul tau. Azi am “rasfoit” pe aici si am gasit sfaturi despre diversificare ce mi-ar fi fost foarte utile acum 1 an. Imi pare rau ca nu ai copilul mai mare decat fetita mea 🙂
Am descoperit si aceasta postare trista, dar iti sunt recunoscatoare fiindca mi-ai amintit cat de importanta este familia si voi incerca sa fac tot posibilul ca anul acesta sa fiu aproape de parinti macar la aniversarile lor si a mea.
Multumesc!