Custom Menu

Latest From Our Blog

Despre tantrum – uri

Despre tantrum – uri

Momentul adevarului: tantrum-urile!

 

EN: The moment of truth: tantrums!

1DSC09360(1) DSC09381(1)DSC09362(1) DSC09376(1) DSC09397(1) DSC09401(1) DSC09423(1)

Ce legatura are titlul cu pozele? va intrebati probabil. Nicio legatura, in afara de faptul ca uneori parintii au nevoie de un moment de liniste. Asadar, zilele trecute, Radu si cu mine am intrat in Gradina Botanica, iar scurta noastra plimbare a fost relaxanta, chiar si asa, intrerupta de cateva poze. Chiar avem nevoie din cand in cand si de cate un moment in doi, in care sa discutam, fara sa fim intrerupti din 10 in 10 secunde de cate o intrebare de genul “Cine mi-a mancat avocado?” (fix asta e intrebarea pe care mi-a pus-o Vlad acum 10 secunde). Iar momentele de liniste sunt nepretuite mai ales dupa “furtuni”. Sau cum era de fapt? “Linistea dinaintea furtunii”?!? Aualeu, deci sa ma astept la o alta “furtuna” curand, ca prea a fost liniste in ultima vreme. Ei bine, inlocuiti acum “furtuni” cu “tantrumuri”, ca sa intelegeti exact la ce ma refer. Si daca nu stiti ce inseamna “tantrum”, nu e nicio tragedie. Nici eu nu stiam acum 3 ani. Am aflat mai multe despre aceste crize de furie cand Vlad avea 1 an si 10 luni, eram in aeroport in Noua Zeelanda si un alt baietel de vreo 2 ani si jumatate urla de zori in fata unei masinute, in care trebuie sa bagi fise ca sa legene copilul sau sa scoata sunete “haioase”. Mama, disperata, se scuza spunadu-mi: “You know, terrible twos”. Cum? Ce? De ce “terrible”? La ce sa ma astept? Si uite asa a inceput sa imi zica cum sta treaba cu tantrum-urile, adica aceste crize de furie, de nervi, in care copilul tau bland si zambitor pare ca a fost brusc schimbat, ca prin magie, de un vrajitor invizibil, cu un alt copil care ii seamana perfect, dar cu care nu te mai poti intelege sub nicio forma.

Asadar, la 2 ani copiii fac astfel de crize mai ales pentru ca inca nu pot vorbi, pentru ca nu se pot face intelesi, iar chestia asta ii frustreaza ingrozitor. Si am doua astfel de amintiri. O criza pe drumul de la Sibiu spre Bucuresti, in masina, cand Vlad ne cerea “Ia”! “Iaaaaaa”! “Iiiiiaaaaaa”!!!” cu muci, cu urlete, de parca “ia” aia avea sa ii salveze viata. Ne apucase o panica pe amandoi ca nu stiam ce e “ia” aia, ca sa putem sfarsi chinul copilului. “Painea?” – “Nuuuuuuuu!!!”, aualeu… “Hartia?” – “Nuuuuuu!!!” – Doamne, era ingrozitor, nu stiam cum sa o scoatem la capat. Intr-un final ne-am dat seama ca e vorba de “palaria” lui de paie, iar criza s-a incheiat cu un somn profund.

Iar a doua criza de nervi, pe care o tin minte in detaliu, a fost horror. Eram in AFI. Ii promisesem ca il duc la locul de joaca. Doar ca pana sa ajungem acolo, s-a oprit mai intai la Lego – de unde abia l-am mai scos. Apoi a fugit si a intrat in urmatorul magazin de jucarii (Noriel parca?!) – de unde nu am mai reusit sa il scot decat cu o jucarie cumparata. Satisfacut, a iesit din magazin si a fugit inspre masinute – alea care merg cu fise, despre care va vorbisem mai sus, caci ajunsesem exact la etapa copilului din aeroport. Mai intai in elicopter, apoi in tren, apoi in masina cu pisica……Fugea dintr-o parte in alta, eu dupa el, de teama sa nu-l pierd, avand senzatia ca lumea e toata a lui si ca noi, restul, trebuie sa ne adaptam cumva situatiei. Planul initial fusese sa mergem la locul de joaca, dar deja facusem nenumarate abateri. Cand in sfarsit l-am descaltat si a pasit in spatiul de joaca m-am simtit usurata. Situatia era din nou sub control. Pentru o ora. Ai fi zis ca alergatura, cataratul, aruncatul de bile, saritul la trambulina si tot ce mai e pe acolo – ca nu exista coltisor pe care sa-l lase nemarcat – o sa-l dovedeasca. Ei bine, nu. Promitandu-i ca mergem acasa sa ne jucam cu ce cumparasem de la magazin inainte, l-am convins – cat de cat – sa iasa din spatiul de joaca. Doar ca fix la iesire le-a vazut: acadele cu Fulger. Combinatia fatala. Si ACADELE si FULGER!!!! “Veaaaauuu”, “Veaaaaauuuu”. “NU SE POATE”, i-am raspuns ferm, explicandu-i ca deja i-am facut o multime de pofte, ca tocmai ce i-am cumparat o jucarie, ca tocmai ce s-a dat in 10 masinute si tocmai ce a iesit dintr-un loc de joaca. Nu aveam insa timp de prea multe explicatii, caci el incepuse sa se zbata in bratele mele. Avea niste miscari noi, pe care nu le mai facuse pana atunci. Niste contorsionari si niste invarteli care imi complicau enorm situatia. Aveam o gentuta cu hainele lui, o geanta a mea, cutia de joc uriasa proaspat cumparata, plus cardul cu care trebuia sa platesc o sticla de apa. L-am lasat pentru o secunda jos din brate, cat sa introduc pinul si … a fugit de langa mine. Nervos la maxim, a inceput sa tipe in mijlocul mall-ului, in zona de mancare, ca el vrea acadeuaaaaa cu Fulgeeeeer! M-am panicat. Nu se mai intamplase. Imi reveneau in minte vorbele lui tata care se lauda tot timpul ca niciunul dintre noi, cei trei frati, nu ne-am tavalit pe jos sa cerem o jucarie, nu am dat din picioare sau alte crize de genul. Oh, Doamne! Gresisem deja. Primul rateu de parinte. L-am prins din fuga lui prin multime, moment in care el, ca sa nu il iau in brate, s-a intins pe jos. S-a intins cu totul pe spate, fix in mijlocul mall-ului. Ce mai, tabloul era complet. Sublim. Eram rosie la fata si gafaiam. El incepuse sa rada. Radea de mine cred. Am inceput sa il gadil ca sa il relaxez si mai mult, dar si ca sa ii distrag atentia de la acadeaua aia blestemata. Plus ca in pozitia in care eram – el intins pe jos, eu deasupra lui – mi se parea ca gadilatul in sine poate sa fie o scuza buna in fata oamenilor de la mese, care se oprisera din mancat hamburgerii si care se uitau la noi dispretuitor: “Aaaa..nuuu…nu e ce pare…noi doar ne jucam…”. Un tip mai tanar de la o masa de langa noi – probabil trecut prin astfel de experiente – a incercat sa ii distraga atentia lui Vlad si sa il scoata din tantrum cu un “Hey. Ce faci? Cum te cheama?”. A reusit, in schimb, sa imi distraga mie atentia mie, moment in care copilul a fugit de langa mine si s-a intors la acadeaua lui. Ce am facut eu? I-am cumparat acadeaua. Da. Al doilea rateu. Dati cu pietre. Nu am stiut ce sa fac. Era prima lui criza de nervi de acest gen si nu aveam alte solutii pregatite la indemana. Voiam doar sa depasim repede momentul, cat mai repede. Asa ca, recunosc, am cedat.

In fine, “the terrible twos” au trecut si pot spune ca nu au fost atat de “terrible” pe cat ma speriasera altii. Tocmai cand ma bucuram in sinea mea ca am depasit etapa, ca uite ca Vlad vorbeste perfect, ca intelege tot si ca vom putea comunica excelent pe viitor, a implinit 3 ani si a venit ..THE tantrum. THE BIG ONE. Intr-o dimineata. Complet neasteptat. Aparent fara nicio explicatie. O dimineata in care NIMIC nu-i convenea. Laptele nu era suficient in cana, trebuia pana sus sus, nu era cald, apoi era prea cald, nu era in cana lui preferata, dar niciuna nu era cana lui preferata in dimineata aia, fructele aveau pielite, masa era prea sus, scaunul prea jos, TOTUL era un dezastru. Iar nemultumirile erau urlate, nu vorbite, ceea ce le facea si mai greu de inteles de catre Radu si cu mine, care simteam ca o putem lua razna mai rau decat copilul, daca acel tantrum nu avea sa se opreasca curand. L-am luat in brate, ca atunci cand era bebelus si am inceput sa il plimb, sa il legan, sa il mangai, sa il imbratisez. Fara vorbe. Mi-am dat seama ca dialogul nu era constructiv si ca oricat de mult as fi vrut sa ii explic ca facem tot ce putem, ca incercam sa il intelegem, tot nu reuseam. In astfel de situatii e mai simplu sa te uiti in ochii lui si sa taci. Sa vorbesti cu el dupa ce ii trece supararea, dupa ce spiritele se calmeaza.

Nu intelegeam ce mai e cu asa numitele “tantrum-uri” la varsta de 3 ani. Pai stai putin, nu era vorba de varsta de 2 ani? Cand copilul nu poate vorbi? Cica nu. Am cautat pe net si cica sunt la 3 ani. Pe bune?!?! Iar pana intr-un an oricum poate plange din nenumarate motive. Deci, recapitulam: copilul are crize de plans pana intr-un an (ca are colici, ca vrea ceva ce tu nu stii ca vrea…), face crize la varsta de 2 ani (ca e frustrat ca nu poate vorbi inca, ca nu se poate face inteles), dar face si la 3 ani (ca asta e varsta tantrum-urilor). Deci, spuneti, la 4 ani ce urmeaza? La 5? La 6?

Revenind la crizele lui Vlad, avantajul e ca sunt rare. Poate ca sunt copii care nu au deloc, habar nu am, ori se manifesta diferit. Iar alti copii care au mai multe si mai rele. Ale lui au fost doar cateva, pe care mi le aduc BINE aminte. Si le recunosc. Sigur lui ii e foarte greu in acele momente, sigur motivele lui sunt mai puternice decat cele care se vad la suprafata, sigur sunt mai multe cauze, si in mod sigur trebuie ca parinte – oricat de greu e pe moment – sa incerci sa ramai calm. Inca invatam sa le gestionam. Si da, nu sunt parintele ideal, al carui copil ideal nu se va fi tavalit niciodata in mijlocul mall-ului sau al parcului. Nu stiu daca e un rateu. Cred mai degraba ca am un copil cu un temperament puternic, extrem de independent, pe care in mod sigur nu l-am educat fiindu-i frica de mine.

Si pentru ca ma astept sa mai apara astfel de episoade, va intreb si pe voi: cum treceti peste tantrum-uri? Oare noi am fost generatia aia de aur care nu facea nicioadata crize? Au uitat parintii nostri de tantrum-urile noastre, care pe vremea lor sigur nu se chemau asa? Sau ne era prea frica sa ne miscam in front? Sau cum altfel?

In poze port: rochie Ludmila Corlateanu, pantofi answer.ro. Iar tinuta in miscare…

EN: What does the title have to do with the photos? you’re probably wondering. Nothing at all, except for the fact that sometimes parents need a break. So, last days, Radu and I went into the Botanical Garden, and our short walk was relaxing, even though interrupted by a few pictures. Every now and then we need a moment just for the two of us, to talk, without being interrupted every 10 seconds by a question like “Who ate my avocado?” (it’s the exact same question Vlad asked me 10 seconds ago). And the quiet moments are priceless especially after “storms”. Or what was is like? “The calm before the storm”?!? Ouch, so I should be expecting another “storm” any time now, because it was pretty quiet lately. Well, now replace “storms” with “tantrums”, to understand exactly what I am talking about. And if you don’t know what “tantrums” are, that’s fine. 3 years ago I didn’t know either. I found out more about these when Vlad was 1 year and 10 months old, we were in the airport in New Zealand and another little boy about 2 years old was screaming in front of a car, which you are supposed to put quarters in to rock the child and make “funny” noises. The mother, desperate, was excusing herself by saying: “You know, terrible twos”. What? Why “terrible”? What should I expect? She then told me about tantrums, these fury manifestations, in which your gentle and smiling child seems to suddenly have been exchanged, like through magic, by an invisible wizard, with another child who looks exactly like him, but which you can’t get any sense into.

So, at 2 years old, children have such tantrums, especially because they can’t talk yet, they can’t make themselves understood, and this really frustrates them. And I have 2 such memories. One on the road from Sibiu to Bucharest, in the car, when Vlad was asking for “Ia”! “Iaaaaaa”! “Iiiiiaaaaaa”!!!” with buggers, screaming, like “ia” was going to save his life. We both panicked because we had no idea what “ia” was and how we could end his suffering. “Bread?”- “Noooooo!!!!”, “Paper?”- “Noooo!!!”- God, it was horrible, we didn’t know what to do. Finally we realized it was his straw hat, and the tantrum ended in a deep sleep.  

And the second tantrum, which I remember in detail, was horror. We were in AFI. I had promised to take him to the playground.  But on our way there, he stopped first at Lego – where I almost had to drag him out of. Then he ran off and went into the next toy store (Noriel, was it?!) – where I could only get him out of with a toy bought. Satisfied, he got out of the store and ran towards the little cars- the ones with quarters, which I mentioned above, because we were right at the stage of the kid in the airport. First in the helicopter, then in the train, then in the car with a cat… He was running around, I was running after him, afraid not to lose him, under the impression the world belongs to him and the rest of us have to somehow adapt to the situation. The initial plan was to go to the playground, but we already made many stops. When I finally took his shoes off and he walked into the play area, I felt relieved. The situation was under control again. For an hour. You would think that running around, climbing, throwing balls, jumping on the trampoline and everything else- because he didn’t leave any spot unexplored- would be enough to wear him out. Well, not really. Promising him that we would go home and play with what we  had bought, I convinced him – to some extent- to get out of the playground.  But on our way out he saw them: lollipops with Lightning. The fatal combo. LOLLIPOPS and LIGHTNING!!!! “I waaaaaant, “I waaaaant”. “YOU CAN’T”, I answered, explaining that we had already done many things, that we just bought a toy, that he just went on 10 cars and that he just went out of the playground. But I didn’t have much time for explanations, because he started fidgeting in my arms. He had some new moves, which I hadn’t seen before. Some twist and spins which were really making things complicated for me. I had a little bag with his clothes, a bag of mine, the gigantic toy box we just bought, plus the credit card with which I had to pay for a bottle of water. I put him down for one second, to type the pin code and… he ran away from me. Really angry, he started shouting in the middle of the mall, in the food court, that he wants the lollipop with Lightning! I freaked out. This never happened before. I had flashbacks of my father bragging about how neither of us 3 siblings rolled on the floor to ask for a toy, we never stamped our feet or anything of that sort.  Oh, God! I had already made mistakes. My first screw up as a parent. I caught him in the middle of the crowd, and, to avoid me picking him up, he lay on the floor. He was flat on his back, right in the middle of the mall. It was the complete scene. Divine. I was all red in the face and gasping for air. He began to laugh. He was laughing at me I guess. I started tickeling him to relax him some more, but also to distract him from the bloody lollipop. Plus in the position we were in- him laying on his back, me on top of him- I thought that tickling might be a good excuse for the people sitting at the tables, who stopped eating their hamburgers to look down on us:  “Aaaa..noooo…it’s not what it looks like…we’re just playing…”. A younger guy from a table next to us- probably experienced on the subject- tried to distract Vlad and to get him out from his tantrum with a “Hey. How are you? What’s your name?”. He managed to distract me, and in that moment the child ran away again and went back to his lollipop. What did I do? I bought him the lollipop. Yes. My second screw up. Throw rocks at me. I didn’t know what else to do. It was his first tantrum and I didn’t have any other solutions at hand. I just wanted to get pass this moment as soon as possible. So, I admit, I gave in.

Well, “the terrible twos” are now over and I can say they weren’t as “terrible” as others had scared me. Just when I was happy to be over this phase, because Vlad is talking perfectly, that he understands everything and that we’ll be able to communicate excellently in the future, he turned 3 and it came..THE tantrum. THE BIG ONE. One morning. Completely unexpected. Apparently without any explanation. A morning when NOTHING was right by him. There wasn’t enough milk in his mug, it had to be all the way up, it wasn’t warm, then it was too warm, it wasn’t in his favorite mug, but none of the mugs were his favorite that morning, the fruit had skins, the table was too high, the chair was too low, EVERYTHING was disaster. And the complaints were screamed, not spoken, which made them even harder to understand by Radu and me, who felt like we were losing it worse than the child, if that tantrum wasn’t going to stop soon. I picked him up, like when he was a baby, I rocked him, caressed him, hugged him. Without saying anything. I realized dialogue wasn’t constructive and that no matter how hard we tried to explain that we were doing our best, it wasn’t enough. In situations like this it is easier to look him in the eyes and be silent. Talk to him after it’s over, after the spirits have calmed down.  

I didn’t understand why we were experiencing tantrums at 3 years. Wait a minute, weren’t they supposed to go away by now? I have searched on the internet and apparently they are at 3. Really?!?! And until he’s one he can cry for various reasons. So, let’s repeat: the child cries until he’s one (because of colic, wanting something you don’t know he wants…), he cries at 2 (because he’s frustrated he can’t speak yet, that he can’t make himself be understood), but he also cries at 3 (which is the age of tantrums). So, go ahead, what’s going at 4? What about at 5? At 6?  

Coming back to Vlad’s tantrums, the advantage is they’re rare. Maybe there are some children who don’t have any, I have no idea, or they express themselves differently. And other kids have more and worse ones. His were just a few a remember really WELL. And I recognize them. I’m sure he has a very hard time in that moment, surely his reasons are stronger than what’s on the surface, surely there are many causes, and surely as a parent- no matter how hard it is- to try and remain calm. We’re still learning to manage them. And yes, I’m not the ideal parent, whose ideal child never rolled around on the floor of the mall or the park. I don’t know if it’s a screw up. I think it’s having a child with a strong temper, extremely independent, who I have certainly not educated to fear me.

And since I expect more of these episodes to come up, I’m asking you: how do you manage tantrums? Were we the golden generation who never had tantrums? Have our parents forgotten about our tantrums, which we were definitely not called like that in those days? Or were we too afraid to say something? Or what else?

In the pictures I am wearing: Ludmila Corlateanu dress, shoes from answer.ro. And above the outfit on the move.

Gala Met- Cele mai bune tinute
Cu copilul in Koh Phangan

Comments

55Comments
  • Alina/ 05.05.2017Reply

    Eu imi amintesc de fratele cel mic ca avea astfel de crize. Nu mai stiu motivele si nu cred ca tineau neaparat de a-i cumpara ceva din magazin. I se punea pata din orice, si cand ne jucam pe afara. Cand nu avea …. tantrum-uri … 🙂 era cel mai cuminte. Iti venea sa il mananci. Imi amintesc ca era destul de maricel incat se putea vorbi cu el si il intrebam cand era “bine” de ce face asa urat cand e suparat si il rugam sa nu mai faca chiar asa. Acum nu imi amintesc exact daca primeam vreo explicatie. Nu cred ca intelegea prea bine discutia noastra si oricum facea la fel cand il apucau tantrum-urile. Probabil de aici vine si “te comporti ca un copil”. Cred ca simt cumva ca ceva ii limiteaza si inca nu au intelepciunea necesara sa isi gestioneze singuri probleme pe care ei zic ca le au.

    • Dana/ 05.05.2017Reply

      Raspunsul psihologilor e ca nu au inca maturitatea emotionala sa gestioneze astfel de emotii puternice. Dar mi-a placut explicatia cu “te porti ca un copil”.

      • Alina/ 06.05.2017Reply

        Mi-am mai amintit acum o lectie pe care am vazut-o intr-un supermarket. Un baietel se tinea dupa mama lui cu o jucaria si plangea ca o vrea neaparat, iar mama i-a spus: Ori lasi jucaria de unde ai luat-o, ori, daca ajungi cu ea la casa o platesti tu”. Cred ca e o idee buna sa ii dai de inteles ca nu ii sustii astfel de reactii si trebuie sa gaseasca singur o solutie, pentru ca nu ai cum sa il ajuti…

        • Dana/ 06.05.2017Reply

          Am incercat-o. Zice ca plateste el, ajungem in magazin, o ia din raft si fuge cu ea strigand: “nimeni nu prinde hoțul!!!” 🙂

          • Alina/ 06.05.2017

            Nu credddd :)))))

  • Roxana/ 05.05.2017Reply

    Al meu e cu o saptamana mai mare decat Vlad. Eu ma confrunt cu ceea ce ai povestit tu aproape la fiecare iesire in oras .deocamdata nu am gasit vreo cale de iesire .( inca nu vorbeste ,doar cateva cuvinte spune) o fi si din cauza asta? Incerc sa nu fac tot ceea ce vrea. Nu de multe ori am ajuns acasa intr-un urlet continuu pe strada.

    • Dana/ 05.05.2017Reply

      Mda, am inteles ca faptul ca nu se pot face inca intelesi pe deplin le poate provoca multe frustrari. Dar, stai linistita, nu inseamna ca daca va incepe sa vorbeasca fluent vei scapa de crize 🙂

    • AlinaV/ 07.05.2017Reply

      Mai există unul ca fimiu ? Culmea născut tot în martie 2014 :)))). E ceva cu luna asta?:)))

  • Raluca/ 05.05.2017Reply

    Tantrum-uri sunt la orice varsta , baietulul meu are acum 5 ani si suntem la periaoada «nu vreau ce vrei tu vreau ce vreau eu»

    • Dana/ 05.05.2017Reply

      Multumim pentru incurajare :))))

  • Camelia/ 05.05.2017Reply

    Îți recomand cu mult drag cartea Antiparenting Savatie Bastovoi- îți va da o noua perspectiva….pentru mine a fost uau. Oricum te felicit pentru modul în care ai procedat la ultima criza cu multa dragoste și echilibru.

    • Dana/ 05.05.2017Reply

      Multumesc pentru recomandare, o voi cauta

    • Georgi/ 06.05.2017Reply

      Savatie Bastovoi, nu e pretoul acela, care indeamna parintii sa ii dea copilului palme la fund, ca sa il potoleasca din crize, dar DOAR pana la 2 ani, ca dupa aia le tine minte?
      Sunt absolut sigura ca am citit undeva despre subiectul asta…

      • Georgi/ 06.05.2017Reply

        A.. am gasit…
        Citez: “…Mă gîndesc cu groază la faptul că eu aș fi putut fi despărțit în copilărie de mama pentru că s a întîmplat să mi mai tragă cîte o palmă la fund cînd mă încăpățînam să n o ascult. Și totuși astfel de despărțiri se fac azi în state precum Germania, Italia sau Franța. De altfel mă îngrozește în egală măsură gîndul că, dacă nu aș fi fost plesnit la timp, puteam să ajung unul dintre cei care nu și iubesc părinții, ceea ce este poate cea mai cumplită dramă, o eroare ontologică.
        Cu toate acestea ar fi nedrept să căutăm în Evanghelie o întemeiere a violenței, deoarece Hristos este Cel care a desființat pedepsele corporale și răzbunările vetero testamentare. Totuși nu putem să nu constatăm extremele la care ajunge uneori propaganda nonviolenței, în special în relațiile părinte copil.

        Pedepsele corporale sînt inevitabile în procesul de educație copilului dintr-un motiv foarte simplu: la prima vîrstă copilul nu poate percepe decît durerea și plăcerea. Copilului îi sînt străine noțiuni precum rău sau bine, cunoașterea lui limitîndu-se doar la deosebirea a ceea ce este periculos/dureros de ceea ce este folositor/plăcut. Din acest motiv copilul este lovit de părinte atunci cînd încearcă un lucru periculos, cum ar fi să umble la plita de gaz sau la priză pentru ca el să asocieze fapta de a umbla la gaz sau priză cu durerea. Este de prisos să mai spunem că a nu proceda astfel înseamnă a nu-ți iubi copilul.

        Relațiile interumane pot presupune gesturi de o anumită violență, care însă să nu fie în afara firescului. Gesturile violente fac parte din limbajul corpului, la fel ca și gesturile de afecțiune sau nemulțumire, contribuind la înlesnirea comunicării. De pildă, mama își amenință copilul că îl va bate, mimînd bătaia sau lovindu l ușor, nu pentru a și satisface o pornire agresivă, ci pentru a l opri de la comiterea unei fapte rele sau periculoase. Același limbaj era normal odinioară și în relația stăpîn rob, ceea ce mi se pare mai uman decît teroarea psihologică și umilirea prin amenințarea cu demiterea practicată de patronii moderni….”

        De aici: https://savatie.wordpress.com/2010/10/10/despre-blinde%C8%9Be-%C8%99i-asprime/

        E alegerea Danei, daca mai vrea sa caute cartea sau nu. Eu am venit si cu partea cealalta a povestii…

        • Dana/ 06.05.2017Reply

          Daca asta e cartea pomenita, eu zic pas. In mod cert nu impartasesc aceeasi parere. E foarte trist ce am citit.

          • Camelia/ 08.05.2017

            Cartea se numește Antiparenting este foarte cunoscuta atât la noi cat și în alte tari….e ușor de citit și are idei interesante. Nici într-un caz nu se recomanda bătaia….mai sus e o idee din experinta personala a scriitorului scoasa din context. Oricum alegerea îți apartine😊

      • Camelia/ 08.05.2017Reply

        Nicidecum…recomanda multa atenție și dragoste în aceste momente și mai ales nu lăsat copilul singur în aceste minute cum recomanda multi ‘specialisti’ căci sunt foarte greu de dus aceste emoții negative la vârste mici. Explica mai mult despre aceste crize cumva au legătură cu o neputință a părinților de a spune Nu și a fi fermi și perseverenți cu asta…dar nicidecum nu recomanda bătaia.

      • Georgi/ 07.05.2017Reply

        Da,el este…
        De-aia am simtit nevoia sa dau acest citat si acel link. Linkul nu este un fragment din carte, ci doar o postare de-a lui.
        Oricum, este un om care se contrazice pe el insusi. Ba spune ca e ok sa dai o plamuta unui copil de pana in 2 ani , ca sa il modelezi, ca mai apoi sa indemne parintii la iubire si blandete
        Evident, eu doar am venit cu cealalta parte a povestii, aia mai nasoala :).

        Sunt multe controverse pe tema acestui preot, evident, nici eu nu impartasesc parerile lui.
        S-a mai postat aici un fragment din ce zicea el despre educarea copilului: http://www.printesaurbana.ro/2017/04/palma-administrata-copilului-cateva-pareri-de-la-specialisti.html

        Gata, enough cu subiectul :)).

    • diana lupu/ 08.05.2017Reply

      Acesta e domnul care recomanda “atingerile” și “bătăițele” la fund din dragoste părintească? Si comportamentul dur ca doar lumea aceasta este spre duca din cauza copiilor prea rasfatati. Aha, este intr-adevăr un specialist cunoscut în mediile “credinciosilor” care încă nu au auzit de psihologie…. mi se pare trist! Nu cred ca Dana e în linia aceasta de “antiparenting”, Vlad este vizibil un copil liber, sprijinit și încurajat, iubit și înțeles. Chiar mă indoiesc profund ca Dana va rezona cu genul acesta de oameni care nu au copii dar au găsit ei soluția scriind niște cărți pt naivi.

  • Alex/ 05.05.2017Reply

    Doamne cat de frumoasa esti.

  • Anda/ 05.05.2017Reply

    Buna Dana,

    Consider posturile de genul asta, un nou capitol dintr-o carte pe care trebuie sa o
    citesc inainte de a deveni parinte. Momentan sunt la primul pas, cununia civila :). Rochia din poze este ceea ce mi -as dori pentru aceasta ocazie. Imi poti da mai multe detalii unde as putea merge sa o probez?

    Merci,
    Anda

    • Dana/ 06.05.2017Reply

      Asa cum scriam jos, inainte de video cu tinuta in miscare, rochia este o creatie Ludmila Corlateanu. Are magazin online si showroom in Bucuresti.

  • Ayiza/ 05.05.2017Reply

    Dana,
    Al meu baiat are 8 ani, iar așa zis numitele, așa sa para mai sofisticat, tantrum-uri, pe românește crize nasoale, le-a avut, probabil chiar din viața intrauterina, are un temperament extrem de puternic și foarte independent,așa cum spui tu de Vlad (Îți mărturisesc ca vazandu-l pe Vlad în acțiune la o emisiune, parcă am avut un flash, mi-am zis, Oau, la fel…recunosc comportamentul😊) Nu voi povesti despre cum sunt crizele copilului meu (diverse motive, manifestări, momente, etc) , însă deși ai noua ne este extrem, dar extrem de greu sa le gestionam , îți pot spune cu certitudine ca asta e calea, cum ai povestit legat de ultimp criza: muuuulta răbdare, intelegere, empatie, discutat când își revine și foare important: sa te pui în locul lui și sa-l înțelegi realmente! Eu nu anticipe, copiii sun diferiți dar crize vor mai fi și la mine și la tine, alții, rezolvarea este doar la noi: Părinții! !! Și de ce? De ce noi nu eram așa? Pai vremurile s-au schimbat muuult, alimentatia și tehnologia împacteaza! A, și mai simt eu ca trebuie luptat în a nu ceda la tot ceea ce cere, este f fff dificil, însă tot cu vorba dulce, intelegere și calm! În plus, Dana mai vreau sa spun ca ești ………Super, sursa de inspirație! Succes! 😊

  • Naty/ 05.05.2017Reply

    Raul e de vârsta lui Vlad si face la fel. Primul gând a fost unde am greșit ca părinte?Eu încerc sa il calmez, el urla in gura mare NU VREAU 😂😂😂deși nu il intreb daca vrea ceva sau nu. Am fost si la psiholog si se pare ca e vârsta iar partea buna e ca ea zice ca e bine ca un copil sa își manifeste supărarea si frustrările iar datoria noastră ca si părinți e sa ii învățam cum. So enjoy it ca la 4 ani poate fi mai rau😉😉

  • Dana/ 05.05.2017Reply

    Eu nu stiu cum se numesc pt ca la noi 2,10 luni sunt zilnice !!! De 6 luni nu a mai pus piciorul in magazin ..alta solutie nu am gasit , in fiecare zi dupa somnul de amiaza are crize de nervi, plans, zbatut, urlat ..nu gasesc nici o solutie decat sa-l tin la pieptul meu in brate , afara in public alta poveste se cele mai multe ori cedez si ii fac pe plac 🙁

  • Sandra/ 05.05.2017Reply

    Vai,articolul asta a picat la tanc,vorba aia.Am si eu un pitic de 3 anisori,si pana acum nu am patit nu am avut probleme,insa am impresia ca si noi suntem la “the tantrum”.Deocamdata am avut doar vreo 2 episoade si cum zici tu,parca cu tacerea am rezolvat-o cel mai usor.La el s-a intamplat cand a fost si obosit,si am zis ca asta e cauza. Va pupam

  • Mami/ 06.05.2017Reply

    Ce mult mi-a placut postarea asta!!
    Puiul mare al nostru are 2 ani si 8 luni si vorbeste foarte bine si înțelege de asemenea.
    La noi tantrumurile alea de la un an si ceva s-au terminat repejor sau s-au rarit pentru ca am fost consecventi cu “nu”-urile. Adica am zis nu, a ramas nu. A fost greu la început sa anticipez reactia lui cand zic nu, dar apoi am stiut cum sa il iau. Imi mai las portite.
    O vreme totul a fost minunat, dar incepe acum iar. Deci poate 3 ani chiar e varsta tantrumurilor. Chiar ieri am iesit si regula e ca la trecere de pietoni sa il tinem de mana. In mijlocul strazii s-a oprit plangand ca nu mai vrea, iar soțul meu care il tinea de mana l-a luat pe sus pana la trotuar. A inceput sa tropaie de nervi, s-a pus pe jos si vorba ta.. cu muci, cu de toate plangea. Am aflat printre lacrimi ca vroia sa traverseze cu mine de mana, nu cu tati.
    Am stat de vorba cu el si i-am zis ca daca plange si nu se folosește de cuvinte sa imi spuna ce vrea, nu am de unde sa stiu, l-am luat de mana, i-am zis ca e periculos sa se oprească in mijlocul strazii etc. S-a linistit in final. Problema era ca ii era foame sau (si) somn.
    In ultima perioada a avut mai multe momente in care a tinut mortis sa fie asa cum vrea el. Adica daca ii spun sa ii pun sosete vrea una de un fel si una de altfel, daca ii spun ca ii pun bluza el spune ca ii pun pantaloni si la pantaloni spune bluza, etc. Are nevoie sa faca alegeri si sa ia decizii si de cele mai multe ori il las exact asa cum vrea.
    Nu stiu ce ma asteapta si cum va fi..

  • Irina/ 06.05.2017Reply

    La noi tantrumurile au inceput de la varsta de 3 ani :). Ma epuizeaza.. Intr-adevar oboseala este factorul determinant (cel putin la noi), prezenta in mall-uri unde este agitatie mare si multi stimuli la fel. Evit pe cat posibil acesti factori! La noi se mai intampla si cand este la inceput de viroza sau are un discomfort fizic. De fapt, ca si pentru oamenii mari, situatiile acestea creeaza frustrare insa asa cum ai spus si tu, ei inca nu sunt suficient de dezvoltati sa faca fata. In tantrum, de cele mai multe ori ma comport ca la carte :), stau langa el, ii spun ca ii inteleg frustrarea (ca nu i-am luat acadeaua, jucaria, etc), il intreb daca vrea sa il imbratisez (de obicei vrea spre final cand elimina tot prin plans/urlete/tipete), si incerc sa nu ma uit in jur daca sunt in loc public :)). Sunt insa momente cand sunt si eu foarte obosita sau intr-un moment mai greu, ne grabim, etc etc..si atunci imi mai pierd rabdarea si trec peste niste pasi. Daca sunt acasa se mai intampla sa plang si eu putin dupa. Am grija sa ii explic ca sunt om si am sentimente si cateodata mi-e greu si mie cand il vad asa nemultumit. Repet..obsesiv..ca amandoi avem dreptul la tristete si frustrare. Avem si un joc cu emotii pe care il jucam des. Baietelul meu are 4 ani si un pic..face tantrumuri destul de des (in ultimul an!), in special in weekend cand este cu noi, parintii. Inteleg ca isi revarsa emotiile acestea in general fata de cine se simte mai in siguranta! ❤️

    • AlinaV/ 07.05.2017Reply

      Și al meu de la 3 ani parcă mă face să o iau raznaaaaa. Efectiv nu mă mai țin nervii la țipetele lui . Totul se intensifică când este și tatăl de față în zilele libere. A prins ideea că el nu ii refuza nimic și efectiv parcă unele zile suntem în junglă. Dacă trebuie să ii spună nu gata începe tsunami .Eu am început să îl ignor când începe cu crize . Îmi găsesc ceva de făcut ca să nu mai urlu la el sau să îl smuncesc. Pe când tatăl nu știe cum să se mai roage de el și asta îl întărâtă și mai tare parcă. Eu stau cu el non stop și asta mă face să îmi pierd răbdarea foarte repede. Și am momente când de abia aștept ca tatăl lui să fie liber ca să pot pleca singură în oraș să mă recreez. Și doamne că parcă nu se mai termină crizele astea . În loc să se rărească parcă devin tot mai dese.

  • Lidia/ 06.05.2017Reply

    Si noi și noi! Și am meu copil e tot mai “crizat ” 😔 în special când e obosit. Dacă ii depășesc ora de somn, greu ma mai înțeleg cu el. Dar în special când trebuie sa plecam din parc. Deeeeezaaastruuuuuuuu. Face atât de urat uneori ca nu îl recunosc. Și simt ca ma depășește total situația. Și Dacă îl cert nu e bine, dacă îl amenint ca ii iau mașinuțele nu e bine,Dacă îl iau în brate nu e bine. A avut o criza atât de puternica încât nu am știut ce sa fac și…l-am piscat un pic și brusc s-a trezit! Nu a încetat sa plângă dar parca l-a șocat în pic. Nu e cea mai buna metoda dar a dat rezultate atunci. Ceea mai tare criza a fost în schimb când am fost după fratele meu la aeroport și am sărit ora de somn. Atunci chiar ca nu a mai funcționat nimic. S-a oprit doar când a adormit. Știu ca e doar o perioada și ca în rest e un băiețel minunat și iubitor,iar asta ma ajuta mult. Succes în continuare și mie și ție și tuturor mămicilor, tu multa răbdare! Mulțumesc pentru articol!

    • Dana/ 06.05.2017Reply

      Aualeu. Si mie mi-e mereu teama de plecatul din parc… In momentele alea mi se pare ca numai al meu face asa, dar uite ca nu e singurul. Uf!

      • AlinaV/ 07.05.2017Reply

        Nu este singurullllllll . Pe noi ne știe tot cartierul . Și dacă nu ne știe când plecam ne știe cu siguranță când i se pune pata pe o jucărie și celălalt copil nu vrea să i-o împrumute. El are și un stil aparte . Când vrea o alta jucărie care nu îi aparține ia imediat o jucărie de a lui să facă schimb . De multe ori nu merge treaba și să vezi atunci cât insistă pe lângă copil până bineînțeles se lasă cu scandal . Efectiv am obositttt să îi explic de milioane de ori aceleași lucruri .

  • Diana S/ 06.05.2017Reply

    Buna Dana, eu nu am copii inca, dar am citit un articol la un moment dat pe tema asta care spunea ca e indicat sa stai la inaltimea copilului, sa-l privesti in ochi, sa il imbratisezi daca te lasa, sa discutati mai apoi despre asta etc…am cautat articolul…
    http://cristinaotel.ro/cum-gestionam-agresivitatea-copiilor/
    Sper sa nu para vreo reclama, pentru ca nu am vreo legatura cu blogul respectiv, dar poti sa nu publici comentariul daca e vreo problema. Poate te ajuta macar putin…

    Te pup tare!

    • AlinaV/ 07.05.2017Reply

      Diana succes pentru când o să ai copil . La fel citeam și eu și mi se părea foarte simplu și foarte spațial când vedeam un părinte depășit de situație. Cum nu îl poate potoli ? Ei bine am ajuns mama și da sunt una care nu își poate potoli copilul mereu . Nu prea se pupa viața reală cu ce scrie în cărți din păcate. Copilul nu vine cu instrucțiuni de utilizare și buton de on/off.

  • Iulia/ 06.05.2017Reply

    Buna! Si noi ne punem mereu intrebarea: unde gresim? Pustiul are 3 ani si 10 luni, crizele de genul si aparut pe la 2 ani si jumatate, cand el vorbea deja destul de bine. Asta ma frustra si pe mine: el vorbeste, spune ce vrea, dar daca nu facem ca el incepe furtună! Inca are uneori crize, mai rare in public, dar bune, mai rare acasa atunci cand nu vedem la ce vrea el. Vrea desene, daca il lăsăm putin urla cand le oprim, daca il lăsăm prea mult aceeasi reacție. Vrea sa mănânce aia, dar de fapt vrea cealalta, cand totusi se pare ca nu ii e foame si vrea bomboane😆 Va dati seama ce tantrumuri au nervii mai in momente de-astea☺ Ajung la vorba sotului meu: iti vine sa dai foc la toate cărțile de educatie si gestionare a astfel de situatii, cand iti dai seama ca nimic nu merge! Ma incurajez la gandul ca la un moment dat vor trece si ne vom amuză amintindu-ne de ele!

  • Mihaela/ 06.05.2017Reply

    🙂 si baietii mei au tantrumuri, au 3 ani si 5 luni si fiind gemeni am norocul ca nu fac sincron ci le fac in momente diferite 🙂 din pacate tati e pe partea logica si vrea sa aprinda lumina si sa discute cu copilul ce e ca sa rezolve problema dupa care vin eu sting lumina, pun plasture pe gura tatalui si in prima faza il las sa se descarce dupa care am observat ca daca il tin in brate si ma simte incearca sa se lupte cu mine ceea ce il ajuta sa se decarce mai repede dupa care adoarme zen ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, parca nici nu a plans si nici nu stie sa planga 🙂 cam asa sunt tantrumurile la noi si sunt cand trece o perioada mai incarcata gen gradi unde nu vor sa se desparta de noi si aduna frustrari pe care le varsa in mare parte noaptea dupa ce adorm si se trezesc urland din somn 🙁
    Nu suntem parinti rai suntem parinti cate incercam sa ii intelegem si sa fim acolo cand au nevoie de noi 🙂
    Si da, discutiile nu sunt bune in timpul tantrumului, ei au nevoie sa se descarce nu sa poarte discursuri cu noi. Le face bine sa planga si sa se descarce, au nevoie de asta.

    As ca noi mamele putem sa facem fata tantrumurilor, ca doar suntem si noi niste magicieni 🙂

  • Nicoleta/ 06.05.2017Reply

    Recomand Lacrimi si crize de furie, Aletha Solter. Vei intelege mult mai bine cat sunt de importante aceste crize de furie pt dezvoltarea lui emotionala.

  • Andra/ 06.05.2017Reply

    Eu am o fetita de 3 ani jumate si ieri eram absolut convinsa ca primii dintisori iesiti ai ei au fost cei de sus, cand defapt…au fost cei de jos. Ce vreau sa spun cu asta? Vreau sa spun ca parintii nostri sigur au uitat de aceste crize ale noastre si da, sigur nu se numeau “tantrumuri” 🙂
    Apoi imi amintesc ca aveam vreo 8 ani, fratele meu 13 ani…eram in Eforie Nord in vacanta…la o terasa…la masa de langa noi..o fetita cam de 3 ani…aavut o astfel de..criza 🙂 Urla ca vroia sa bea si ea bere… care a fost judecata chiar de fratele meu atunci ca fiind “lipsa de educatie”. Tin sa iti spun ca dupa vreo 2 tantrumuri ale fetitei mele…l-am sunat pe fratele meu si i-am spus ca acea fetita…atunci demult…nu era nicidecum needucats…ci avea un tantrum 🙂 Probabil tot nu e convins dar daca va avea si el copii…poate imi va da dreptate intr-o buna zi…

  • DIANA/ 06.05.2017Reply

    HELLo, scuze de off topic, îți admir pozele, sunt superbe! Ce obiectiv folosiți ? Nice work! 🙂

  • Iulia S./ 06.05.2017Reply

    Buna Dana ! Eu iti recomand Calm parents happy kids de Laura Markham. Abordează toate vârstele copilului pana la adolescenta axandu-se pe empatie respect inteligentă emoțională, stabilirea unui cadru sigur pentru copil.
    De asemenea cărțile lui Adele Faber si Elaine Mazlish sunt f ok. Eu le-am citit in franceză dar le găsesti in engleza si romana .
    Pupici!

  • Mihaela/ 06.05.2017Reply

    M-am amuzat teribil Dana. Noi avem 7 ani si in aceasta dimineata am avut un astfel de episod dar pana la urma s-a terminat cu rasete. Dimineata la 8 jumatate trezirea, cu mofturi ca ii este somn, laptele prea fierbinte, spalatul pe dinti cu greuuuuu….si eu tot ziceam ca intarziem la petrecerea colegei. Imbracatul a durat f mult, pe ea o deranjeaza si dunga dr la soseta. Era deja ora 10, petrecerea incepuse(sau asa am crezut) noi nici nu plecasem de acasa. Intr-un final, cu copilul care plangea am urcat in masina, am ajuns la destinatie. Tot drumul stai si explicai tot ce s-a intamplat in aceasta dimineata, coboram repede cu cadoul si intram la locul de joaca. Surpriza…O ALTA PETRECERE…cum??? Zic nu e posibil. Sun pe o mamica a carei fetita a fost si ea invitata si-mi spune ca maine e petrecere :)))) la care Doamna: nu va stresati, macar aveti sanse sa ajungeti maine la petrecere, noi saptamana trecuta am ajuns la o petrecere cu o zi dupa. Se poate si mai rau :))))))

  • roxana/ 06.05.2017Reply

    fix acum cateva minute am trecut printr-un astfel de episod. l-am lasat sa se manifeste, sa tipe, sa planga, apoi l-am luat in brate si l-am mangaiat. i-am spus ca imi pare rau ca nu il inteleg sa il ajut, dar ca il iubesc enorm. are un an si 7 luni si, spre norocul meu, criza l-a apucat acasa. e a doua. acum sta intre picioarele mele, cu spatele si asculta muzica. imi tine strans mana si ma mangaie, isi mai scoate suzeta, se uita la mine, iar canta pe limba lui

  • Ewa Macherowska/ 06.05.2017Reply

    Such a beautiful dress!

  • Lory/ 07.05.2017Reply

    Uite că nu știam că se numesc tantrumuri. La noi tot cam între doi ani jumate și acum 3 ani și 4 luni a început să le aibă . Unul puternic ce la avut și ma m am simțit oribil după ce o după masă io dedicasem complect lui să l duc la carnaval și cadou îi cumpărasem. Seara când totul sa terminat, nu reușeam sa l scot din sala aia cu jocuri. Apoi lângă mașină mi-a făcut criza sa aruncat pe jos și a început să strige că nu mă vrea că sunt rea el preferă LUPUUULl! Să vină lupul… M-am calmat că nu era mod să l pun în mașină și am făcut o plimbare să căutăm lupul, dar cum nu l am găsit am plecat acasă 😂

  • Flavia/ 07.05.2017Reply

    https://qz.com/470751/your-brain-is-particularly-vulnerable-to-trauma-at-two-distinct-ages/ un articol de citit! Deși se vorbește doar despre “terrible twos”, ideea rămâne aceeași: Au nevoie de afectiune, căldura unei îmbrățișări, înțelegere și răbdare. Cred ca esențială de reținut este o frază pe care am întâlnit-o tot într-un studiu de specialitate care zicea așa: They’re not giving you a hard time, they are having a hard time. 😊

  • Adina/ 07.05.2017Reply

    Ce am observat eu la multi dintre copiii din jurul meu este ca au avut astfel de tantrumuri pana in jurul varstei de 4 ani, apoi s+au linistit. Dar sunt si copii care sunt extrem de cuminti, probabil vor aparea mai tarziu manifestarile de acest gen. Cel putin eu asa cred :)) Vor trece cu siguranta si acestea! :*

    http://www.visiononfashion.ro/

  • Angela/ 08.05.2017Reply

    Dana, ma repet a mia oara ca Vlad imi aminteste de fetita noastra.
    Ea are 2 ani si 3luni si de curand se tavaleste si pe jos la nervi, bate din picioare si isi manifesta furtuna ca si restul copiilor descrisi in comentariile de mai sus. Stiam ca vor aparea, citisem despre ele, insa am fost socata cand si-au facut aparitia la 9-10 luni :), zic ok e timp de challenge. Cartea ” The happiest toddler on the block ” de Harvey Karp m-a ajutat foarte mult descrie perfect aceste eruptii de vulcan de la 1 an- 4 ani .Am depasit prima treata apoi a doua si cand ma gateam sa zic ca am noroc iata au revenit, dar cu calm,dragoste si determinare le vom trece pe toate.
    Regula care merge la noi e sa cobor la nivelul ochilor ei,sa o imbratisez si sa o las sa se descarce de furtuna, altfel revine daca o opresc. Luni e ziua de practica apar ca cadou dupa veselia de a petrece timp/ joaca cu amandoi si plus oboseala weekendului, visite….
    Nu imi pot gestina intotdeauna starea morala atunci cobor si o rog sa imi dea timp putin ,sa planga la distanta de bine si cand simte ca o pot imbratisa sa revina sa ne calmam in doua.
    In magazin crizele au disparut aplicand jocuri, ex cand incepea a cere si vedeam ca gata o ia furtuna o indemnam sa cautam ceva rosu sau orici alta culoare insa cu rosu ajuta e mana in mama cu mania.Daca ia o jucarie cobor si o privesc in ochi explicandu-i ca nu o putem lua acasa inca,caci ea are nevoie sa spuna pa mamicai,prietenilor-daca face chipes o anunt ca pana la casa sa o lase intr-un loc sigur pentru ca ea sa se poata intoarce la mama ei apoi, ajuta inca, chiar si cu mikey a ajutat,apoi programat l-am cumparat,deci promiti faci apoi in alta zi cu soare daca stiu ca e ok ce vrea.
    La plecarea din parc e tot cu crize iar cobor o imbratisez si o conving sa mergem, daca nu raspunde la negocieri o iau in brate si chiar de se zbate sau tipa plecam , evit Nu sa il fac Ok daca am anuntat-o inainte ca ne pregatim sa plecam fa ce mai vrei inca 5 min.
    Furtunile dispar apar si iar mai caut sprijin in carti, iata in “Calm parents happy kids” de Laura Markham am mai gasit inca sprijin.
    Le iau ca o treapta noua,o provocare sa mai cresc si o sansa sa o inteleg pe limba ei. Greu , usor,obositor… Totusi e minunat cu ei, copiii, mai ales la acesti ani dulci a copilariei.

    Merci de postare si fetelor de coments lasate aici, sunt gura de aer pentru orice mama pe care nici o carte nu ti-o da.

    copilariamamicilor.wordpress.com

  • Loredana/ 08.05.2017Reply

    Dana, fetele, sunt mamica ( in devenire) de fetita! ☺ Nici nu stiti cat ma ajuta ( sau ma vor ajuta) comentariile voastre, desi, inca, nu pot pune nimic in practica. Incerc insa sa ma informez pe cat posibil. Cu ajutorul vostru stiu acum mai multe. Multumesc!

  • Adrian Stoian/ 08.05.2017Reply

    Cand stilul parental este relaxat, cu putine restrictii si concentrat pe independenta, frustrarile sunt pe masura.

    Crizele de furie sunt normale. Chiar sanatoase. Sotia chiar ii citeste copilului despre ele – sunt asociate cu o furtuna grozava cu trasnete si fulgere.

    Fiecare copil este unic, de aceea tehnicile trebuie adaptate. Nu ne sperie pe noi un tantrum sau doua…

  • Larisa/ 08.05.2017Reply

    Crizele vor dura toata viata. Eu la 28 de ani, am crize uneori. Din senin, ori e stresul de la job, ori o zi proasta. Toata lumea are zile proaste, cand ceva nu merge bine. sau in acea perioada a lunii prin care trecem noi, femeile 🙂 Deci stai linistita 🙂 vin si rec 🙂

  • Laura/ 09.05.2017Reply

    Multumesc pentru ca ai deschis si tu acest subiect! Eu tocmai citesc o carte ‘The whole brained child’ si este explicat in termeni simpli cum functioneza creierul celor mici. De abia am inceput sa o citesc dar mi-a placut mult indemnul de a vedea un tandrum ca pe o oportunitate de a-ti invata copilul sa isi gestioneze emotiile,frustrarile intr-un mod echilibrat. Tandrumurile fac parte din procesul lor de dezvoltare, invatare. Tot ce avem nevoie e iubire, multa rabdare si intelegere!

  • Mihaela/ 10.05.2017Reply

    Si eu am avut o experiență de acest fel cu fiica mea pe la 2 ani si jumătate. Eram in parc,era vara,i-am facut toate poftele in materie de distractie in tot felul de leagane,am decis ca e timpul sa plecam. Antonia mea s-a opus vehement ,țipând si tarandu-se pe jos.Am luat-o in brațe gândind ca reușesc s-o imobilizez 3 minute cat ajung acasa (locuiesc foarte aproape de parc).Apoi a inceput sa strige ca din gura de sarpe”ajutor!!!”
    Va jur,toata lumea se uita la mine,crezand ca am rapit un copil,asta era senzația care ma facea sa ma îngrijorez teribil si , enervata la culme,am lasat-o sa mearga singura si am tras-o de par!!Sincer,nu a avut absolut niciun efect corectia mea .Am ajuns acasa cu chiu cu vai si am tipat la ea”jur ca nu mai ies cu tine in
    parc!”ceea ce s-a intamplat o perioada.
    A fost singura criza de acest gen care ,pe mine m-a marcat terbil timp de vreo saptamana intrebandu-ma oare ce am gresit in felul meu de a interactiona cu ea.

    Concluzia mea:corectia fizica nu are nicio valoare in educatie mai ales daca cel mic este nervos.Imi amintesc cand ma bateam la scoala cu copiii nu simteam durerea in timp ce eram nervoasa si dornica sa-mi iau revansa.

    Am scris acest mesaj dupa ce am comandat cartea lui Savatie Bastovoi,incercand sa gasesc un review cinstit despre ea.
    Abia astept s-o citesc.
    Cu ocazia asta am descoperit un blog cu articole foarte frumos expuse!

  • florentina/ 10.05.2017Reply

    Vestea bună este că dupa 3 ani trec, cel puțin la noi așa a fost cu fetița mare, cu cea mică suntem exact la vârsta tantrum-urilor. Nu am reușit să înțeleg de ce apar nici la al doilea copil, momente oarecare, locuri oarecare. Noi am inventat un loc unde ne liniștim impreuna(un fotoliu). Când apare criza mergem in brate la locul cu pricina si ne calmam. Daca nu suntem acasa doar stăm in brate, fără prea multe vorbe, oricum par sa nici nu le audă atunci. Nu credem in corectia fizica, iar de țipat odata cu ei nici măcar nu inteleg de ce ar functiona, ei se presupune ca nu stiu sa se controleze, dar noi ca si adulti trebuie sa facem asta…cu cat facem mai puțin caz in acel moment, cu atât se termina mai repede. Tot ce pot sa va spun e ca o sa uitati de aceste crize si ca pe la 4 ani copilul vostru o sa vi se para chiar prea cuminte/calm/ascultator dupa perioada tumultoasa.

  • Gia/ 11.05.2017Reply

    Draga Dana, te citesc de mult, pentru ca imi place tare stilul natural in care scrii si umanitatea pe care ai stiut sa ti-o pastrezi, chiar si cu o viata in lumina reflectoarelor. Sunt mama de fata, o energica de 4 ani si jumatate. Noi am trecut prin toate, inclusiv prin crizele de 3 ani. Acum un an, prin vara, eram in plina perioada de tantrum-uri, de iti jur ca simteam ca imi pierd mintile. Mai rau ca la 2 ani. Am scotocit prin internet, am intrebat in stanga si in dreapta si tot nu mi se parea ca gasesc o solutie. Intr-un final, am ajuns la Otilia Mantelers, specialist in cresterea copiilor. Nu vroiam doar explicatii pentru aparitia crizelor, ci solutii de gestionare a lor. Ma interesa ce anume trebuie sa fac eu cand incepe criza. Pe langa mamiceala, impartasim si pasinea pentru scris. Am si eu blog si de curand am scris fix despre crizele astea, vizita si solutiile oferite de Otilia. Daca ai timp si doresti sa citesti, il gasesti aici: http://www.theurbandiva.com/2017/05/02/lasati-oamenii-sa-planga/

    Pot sa iti spun insa ca dupa 4 ani e ceva mai bine, dar apar si alte provocari, in special de la gradinita. Copiii astia ne pun tot timpul pe jar… 🙂

Leave a Comment